Amprenta regizoarei, care e și autoarea textului dramatic care stă la baza spectacolului, este inconfundabilă. Tensiunile din relațiile de familie, fiica care evadează din casa părintească într-un oraș dezvoltat, satirizarea divergențelor dintre Moldova și Ardeal sunt câteva mărci ale Letei Popescu pe care le recunosc din Vrabia și (In)Corect (însă repertoriul ei este vast și temele abordate în creația ei sunt diverse). Totuși, recurența unor motive dramaturgice nu face nicidecum spectacolul să semene cu celelalte. Textul este autentic, gândit până în cele mai mici detalii și împletește vocabularul specific rural cu dialectul modern, construind una dintre cele mai savuroase comedii pe care le-am "gustat" vreodată.
Spectacolul nu romanticizează, dar nici nu depreciază satul românesc. Sunt evocate cele mai frumoase elemente constitutive ale vieții la țară, dar și defectele acestui mediu. Căldura casei părintești, sentimentul profund de apartenență la comunitate, prieteniile loiale dintre vecinii de mahala sunt puse în contrast cu normalizarea violenței, interzicerea avortului și rușinea de orice fel care i se atribuie unei persoane atunci când nu corespunde normei. Surprinderea echilibrată a acestor contradicții creează totuși o imagine melancolică și o recuperare a satului în câmpul dramaturgiei preocupate de first world problems. Satul, cu toate mirosurile lui, toate problemele și neajunsurile, rămâne un prim acasă.
În centrul acestui conglomerat nostalgic de imagini rurale se află Mamaia, sau Valeria, excepționala Oana Mogoș. Mamaia știe când să facă pe șefa și când să îl lase pe tataia, sau Lămbiță (Ciprian Brașoveanu) să creadă că e șeful. Jonglează cu toate rolurile și responsabilitățile aferente gospodăriei de parcă ar fi floare la ureche (și dacă e vorba de vreo floare, atunci Valeria e Regina nopții). Mamaia este nucleul familiei numeroase, dar și al întregului spectacol, un rol complex pe care Oana Mogoș îl joacă cu dexteritate, de parcă s-ar juca pe sine.
Arborele genealogic arată cam așa: Grigore (Dan Căpățână) este străbunicul și tatăl Valeriei, Valeria și Lămbiță sunt bunicii, iar rodul iubirii lor sunt cele trei fiice, Aurora (Cristina Uja), Silviana (Carmen Albu) și Ileana (Petronela Buda). După care vin nepoții, copiii Aurorei: Călin (Răzvan Clopoțel) și Doru (Radu Horghidan), fiul Silvianei - Norbert (Vlad Volf), fiica Ilenei - Clara (Ama Beschieru). În proximitatea familiei se află și Crina, zisă Tarzan (Elena Ghinea) și posibila ei mamă, Diana, zisă Leidididi (Tamara Constantinescu).
Grigore este sigur că i se apropie sfârșitul, iar întreaga familie se adună la casa bunicilor ca să aștepte moartea străbunicului împreună. Moartea este anticipată cu serenitate, chiar cu nerăbdare de copiii, nepoții și strănepoții care de mai bine de o săptămână au pregătit sicriul, pomenile și toate cele necesare pentru comemorarea mortului încă viu. În cele câteva zile în care Grigore își întârzie decesul și le dă familiei alarme false, reușim să ne apropiem de universul rural al Valeriei și de lumea lăuntrică a tuturor celor care o iubesc. Aurora este fosta oaie neagră a familiei, care a devenit în adolescență mamă singură și a crescut cu ajutorul întregii familii pe cei doi gemeni: Doru și Călin. Silviana s-a căsătorit cu Attila, care se ține departe de familia extinsă a soției, căci nu ar putea suporta mai mult de o moldoveancă alături, locuiește în Sighișoara unde s-a născut nepotul Norbert, care a crescut împărțit între tradiția moldovenească și cea ardeleană. Ileana, sau cum preferă ea, Elena, este actuala oaie neagră a familiei, fiica care a fugit de sat și de regresul de acolo într-un oraș mare, pentru a-și face o carieră și pentru a-i asigura fiicei sale, Clara, cele mai bune condiții și posibilitatea de a studia la Cambridge. Ileana și-a construit atent limitele personale, însă ajunsă în satul natal și în sânul familiei, aceste limite se topesc în cordialitatea relației dintre ea și mama ei.
În această gospodărie care pare imensă, dar în realitate este restrânsă (așa cum sugerează și decorul gândit de Bogdan Spătaru) participă la viața intensă de la țară și animalele antropomorfe, Țapul (Ștefan Forir), care e și psihologul lui Grigore, Mâța (Flavia Călin) și câinele Țuchi (Mihai Păun) care se încurcă printre picioarele oamenilor, dar oricum sunt îndrăgiți și dezmierdați, splendida Găină Moțată (Elena Emandi) și Cucuveaua (Elena Anghel) care tot cântă să anunțe moartea, dar nici ea nu știe a cui.
Mamaia gestionează tot ce mișcă sau se spune sub acoperișul ei, muncește, gătește, consolează și împacă. Relația sa specială cu fiecare nepot în parte poate fi observată în momentele de tandrețe, în acordul tacit dintre bunică și nepoți, sau în atașamentul expresiv dintre bunică și nepoată. Nici bunicul Lămbiță nu rămâne neimplicat în educația nepoților. Îi duce în locul de formare al caracterelor masculine, adică în beci, și îi învață să facă față greutăților vieții prin muncă. Atât tataia cât și mamaia se pricep la perpetuarea mentalității și stereotipurilor care generează comportamente toxice și sentimentul inefabil de vinovăție, însă atât știau ei. Atunci când Norbert se confesează cu privire la incapacitatea sa de a fi disponibil emoțional și de a se apropia de un partener romantic, bunicul nu are altă soluție decât să îl îndemne să își rezolve incertitudinile emoționale cu alcool.
Este dificil să vorbești despre toate personajele acestui spectacol epuizând laudele sau măcar apropiindu-te de o descriere fidelă. Fiecare actor participă la lumea mică, dar atât de însemnată a satului românesc. Fiecare își joacă rolul cu măiestrie, astfel încât spectacolul în ansamblu său este pur și simplu impecabil. Nota regizorală și coordonarea scenică (Elena Anghel) încununate de muzica folclorică (Csaba Boros și Oana Mogoș) rezultă într-o comedie sensibilă, gândită în amănunt. Trupa Teatrului Dramatic "Fani Tardini" de la Galați nu dezamăgește niciodată, mai ales în colaborare cu o regizoare de talia Letei Popescu.
Însă feeria acestei familii imperfecte, dar fericite, este destrămată de răsturnarea de situație din finalul spectacolului. Nu pentru Grigore a tot cântat cucuveaua până a obosit, ci pentru Valeria. Moartea bunicii este anunțată de Clara, după o scenă intimă dintre cele două, marcată de un crescendo tensionat de întrebări și nedumeriri. Parfumul îmbătător al serii despre care vorbea Clara este al florii Regina Nopții. Sub această mireasmă puternică Valeria pleacă subit, mulțumită că a lăsat moștenire ceva mai mult decât munca ei de o viață, ceva mai mult decât un pământ sau decât o casă. Și ea, Regina nopții, pleacă liniștită, căci știe că dacă a fost iubită cu adevărat. Iar Lămbiță o va urma în trei zile.
Finalul neașteptat este cuprins de o tristețe copleșitoare. De la început am urmărit o femeie ca un munte în apogeul puterii și iubirii față de viață, însă și acest munte se prăbușește. Regina nopții nu este doar o comemorare a vieții rurale apuse, este o celebrare a femeilor care stau în spatele unor dinastii de oameni cinstiți și iubitori, o recunoaștere a muncii imense, dar invizibile a femeilor din viața de zi cu zi.
(foto: Tudor Neacșu)