În cadrul reprezentației de la FITS, 2025, Teatrul Mic și-a mărit publicul, dar a păstrat scena mică. Un podium pe care fiecare personaj își etalează suferința și ne lasă să îl judecăm sau să îl aprobăm. Intenția lui Acriș de a cumula în spectacol și celelalte povești secundare din roman este de apreciat, căci textul lui Tolstoi nu este doar despre protagonista aflată pe marginea unei prăpastii existențiale, ci e mai degrabă o frescă obiectivă a societății din Rusia țaristă. Dramatizarea Angelinei Roșca adaptează această societate disfuncțională la epoca noastră nesigură și la fel de dificilă, Anna lui Tolstoi devine o Anna modernă, dar care are la fel de puțină libertate și determinare.
Aș trunchia cunoscutul citat cu care Tolstoi începea romanul și aș lăsa doar: Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. Pentru că în această versiune a poveștii nu mai e loc de fericire. Suferința particulară a fiecărui individ sau fiecărui cuplu monopolizează spațiul dramatic, dilemele devin atât de urgente și de pline de exasperare încât fiecare uită de cele câteva momente de bucurie trăite anterior. Această urgență îi aduce pe frații Stiva și Anna în cabinetul psihologului, cei vinovați de adulter trebuie să mărturisească fapta și să se căiască. Dacă în epoca lui Tolstoi, preotul era consilierul spiritual care i-ar fi putut ajuta pe păcătoși, în epoca noastră acest rol este ocupat de psihoterapeut. Astfel, ședințele lor nu sunt o simplă spovedanie, ci o încercare de aprofundare a cauzelor interne care au generat deciziile lor proaste. Psihanalista (Alina Rotaru) insistă pe necesitatea recunoașterii vinei, dar nici Stepan Arkadievici (Andrei Seușan), nici Anna Karenina (Ana Bianca Popescu) nu se declară vinovați.
Reiterez paralela carte/spectacol, căci familiile și cuplurile care în roman ocupau un plan secund, în spectacol au aceeași importanță și valoare ca și triunghiul amoros dintre soții Karenin și contele Vronski. Dolly (Oana Pușcatu) este conștientă de caracterul submisiv pe care i l-a creat propria mamă (Ana Bart) și încearcă să o scape pe sora mai mică, Kitty (Ana Radu) de aceeași educație defectuoasă. Cele trei femei sunt jucate cu precizie, păstrând o tensiune reală. Fiicele exteriorizează o revoltă internă și o durere inefabilă, luptă cu tirania mamei, dar și cu normele societății care le sunt impuse de ea. Oana Pușcatu joacă o soție dependentă de căsnicie, care iubește orbește, dar care are curajul să îi reproșeze soțului greșelile, să conștientizeze propria greșeală de a se fi căsătorit cu Stepan Oblonski.
Konstantin Levin din spectacol (Alexandru Voicu) nu este la fel de sensibil și candid precum îmi amintesc personajul literar. Este izolat în mâhnirea sa, separat de societatea cruntă, preocupat de problemele familiei sale, și are o îngâmfare atipică. Iar dacă astfel a fost gândit personajul, atunci este interpretat fidel. Nunta lui Levin cu Kitty nu mai are aceeași inocență și exaltare a iubirii, e un banchet obscen în care nuntașii o hărțuiesc pe Mașa (Claudia Prec), iar Levin, beat de durerea pierderii fratelui maniacal (Marian Olteanu) aproape că uită de existența soției sale. Sensibilitatea din relația acestui cuplu care a luptat atât de mult ca să fie împreună se spulberă într-un tratament respingător al femeilor, atât al propriei soții, cât și a cumnatei Mașa.
Cele mai puternice personaje sunt, fără îndoială, Alexei Karenin și Anna Karenina. Alexei (Cristi Iacob) abandonează pripit rolul soțului care se complace în statutul de încornorat. La început este înțelegător, îi e teamă să bănuie o imprudență din partea soției, însă subit devine răzbunător, mârșav și un adevărat torționar al Anei. Reproșurile dure și tratamentul crud pe care i-l oferă soției șterg însemnătatea oricărei declarații anterioare despre credința în Dumnezeu. Karenin își face singur dreptate, ștergând orice urmă de demnitate a Annei.
Ana Bianca Popescu este o Karenina prin excelență. Trăiește eroic tragedia propriei vieți, se dedică complet disperării și nefericirii protagonistei. Între doi bărbați care îi devin gradual străini, Anna își pierde propria identitate, iar când nu își mai poate îndeplini nici cel mai drag rol, cel de mamă, cade în delir. Psihoterapeuta încearcă să o asculte și să o înțeleagă, dar își pierde răbdarea la tentativa de suicid a Kareninei. Spectacolul sugerează o idee pe care cartea nu o spune în mod explicit: totul e din vina Annei. Confruntarea Alinei Rotaru cu Ana Bianca Popescu din ultima ședință de terapie a Kareninei este tulburătoare. Psiholoaga îi spune exact ce ar trebui să audă Anna pentru a se mai salva, însă viața ei și-a pierdut de mult suflul, e demult ca și moartă.
Contele Alexei Vronski (Vlad Logigan) este la început seducător, își țintește privirea asupra Anei și nu mai are ochi de nimeni și de nimic. Farmecul său însă piere atunci când îi este descoperită lipsa de responsabilitate și de autonomie. Este indiferent la boala lui Kitty cauzată de alegerea Kareninei în defavoarea ei, și devine la fel de indiferent și la boala Annei, cauzată de el. Vronski are privilegiul de a nu fi ostracizat de societate în aceeași măsură ca amanta sa, el nu are nevoie de terapie, de corecție morală. Cel mai dur critic al lui este propria mamă, contesa Vrosnkaia (Andreea Grămoșteanu) care are ultimul cuvânt de spus în relația lor, deține controlul asupra resurselor contelui și indică toate defectele propriului fiu.
Costumele și decorul sunt monocrome, toți actorii poartă negru de parcă anticipează decesul din finalul spectacolului. Mișcarea scenică (Ștefan Lupu) este alertă, scena de pe peronul gării sau scenele de banchet prezintă o coordonare deplină a trupei. Parcă plini de nerăbdare, actorii privesc în ochi spectatorii știind că sunt judecați, după care dansează animați de toate contradicțiile societății lor. Fiecare personaj este jucat la maximă intensitate, nu există momente de răgaz emoțional nici pentru actori, nici pentru spectatori. Cele trei ore și un sfert trec neobservate dacă te lași absorbit de acest mic roman în acțiune.
Greșeala Annei, nevinovată în fond, dar decisivă, e că de fiecare dată și-a lăsat soarta în mâinile unui bărbat. A lăsat să fie guvernată fie de deciziile unui soț detașat emoțional, care crede în normele societății și în Dumnezeu cu mai multă ardoare decât în libertatea unei femei, și nu e de mirare ținând cont de contextul istoric și social, fie într-un bărbat care nu a luat niciodată o decizie asumată în nume propriu. Aproape toate personajele lui Tolstoi sunt viciate și au caractere reprobabile, dar risc să stârnesc o controversă afirmând că cei doi bărbați ai Annei sunt cei mai demni de blam, fiind cei care conduc locomotiva care o va ucide în final pe Karenina.
(foto: Andrei Gîndac)