Al doilea spectacol prezentat la ediția a V-a din cadrul Microstagiunii Secției germane a Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu (12 - 15 martie 2025) poartă marca unei teribile, curajoase și extravagante experiențe teatrale. Reperele despre care vorbeam mai sus se referă la încadrarea tematică a subiectului abordat de Jean-Luc Lagarce în piesa sa. Mai întâi titlul sinistru care trimite la Apocalipsă și la ceea ce se numește, cu un termen generic, "literatura crepusculară", tărâm crepuscular vast explorat în ultimele decenii, dar și cu mult înainte. Un exemplu poate fi chiar volumul de proză al elvețianului Walter Matthias Diggelmann (tradus la noi în 1969), intitulat asemănător: Puțin înaintea sfârșitului. O analiză incisivă asupra relațiilor familiale degradate, mai ales raportul tată - fiu privit ca impas al comunicării. Al doilea reper se referă la piesa lui Jean Anouilh Le voyageur sans bagage / Călător fără bagaje, altă introspecție în mediul familial ce are ca actant principal un ins devenit amnezic din pricina traumelor suferite în război. El se pare că și-a uitat trecutul și, simulând amnezia, își renegă familia în care nu dorește să se mai întoarcă. Iată cum, întoarcerea în sânul familiei, după o lungă absență, agită spiritele, bulversează memoria și pune în evidență criza comunicării și a afectivității între membrii acesteia. La fel ca în spectacolul sibienilor de limbă germană Einfach das Ende der Welt / E doar sfârșitul lumii.
Mai mult chiar, dacă la Anouilh rezoluția incompatibilității cu ceilalți e ușor ludică, la Jean-Luc Lagarce primește masivă încărcătură tragică. Pentru această supradimensionare a tragicului, regizorul a găsit un spațiu neconvențional semnificativ adecvat tramei. Unde? Pe coridoarele laterale și într-un (probabil) fost depozit din Promenada Mall din Sibiu. Un spațiu frisonant, rece, neprimitor, de cum pășești în perimetrul rezervat reprezentației teatrale. Unii s-au grăbit să-l numească "spectacol-instalație". Nu subscriu, întrucât "instalația" e mai mult o "asamblare" de secvențe scenice de un dramatism extrem. Oricum, locul e suficient de înfricoșător pentru a cuprinde dimensiunile traumatice ale conflictului familial, cu posibilități uimitoare de desfășurare și mișcare a actorilor în vastitatea "scenei" extinse, nedelimitată practic. Printre stâlpi și spectatori pe scaune sau în picioare, în continuă mișcare totuși, actorii își susțin partiturile cu siguranță, înalt profesionalism și profundă determinare dramatică. Regizorul nu lasă momente de respiro în acest intens tensionat act teatral. Chiar și atunci când agilul Gyan Ros glisează pe skateboard de-a lungul și de-a latul spațiului, mișcarea are un rol important: detensionează.
Prezentarea personajelor, incipit în stil teatru imersiv, decurge ca o intrare în labirintul psihosomatic al membrilor familiei lui Louis. Marc Illich (Louis) ne conduce prin această încrengătură familială, focalizată pe secvențe extrase din specificitatea vieții fiecăruia. Marc Illich e, de departe, cea mai potrivită alegere pentru acest rol al "fiului risipitor" întors în matca familială cu puțin timp înainte de a muri. Spre a muri. Spectrul morții devine dominant, ultimativ. Sobru în expresie, introvertit și rece, descurajat, pătruns până la inimă de lipsa afectivității celor din jurul său, personajul are toate datele unui înstrăinat de lume și de propria lui familie.
Întoarcerea reaprinde resentimente, deschide răni ce păreau cicatrizate. Louis suferă intens drama lipsei de iubire, a lipsei de comunicare și de înțelegere între frați. Ruptura resimțită în sufletul său tinde să dezvolte în el fiara, impulsuri ucigașe. El este de fapt un înger căzut, chinuit, a cărui exemplificare simbolică e adusă de scenografa Oana Micu în plan secund, dar brutal, sub forma unei imense, impresionante statui: un bărbat torturat de neîmpliniri, distrus din lipsă de iubire. Spre final, uriașei statui i se atașează o la fel de uriașă aripă, semn al căderii din sacralitatea familială idealizată cândva. Suntem, iată, spre finalul unei lumi căzute din tiparele mântuirii prin trăire spirituală și dezmățul, după depunerea coroanei funerare, poate începe. Dans îndrăcit, travestiți, LGBT, sunete șfichiuitoare, licăr de lumini neliniștitoare (light design: Cristian Niculescu; coregrafie: Malena Silberschmidt). Pe tot parcursul spectacolului suntem agresați de zgomote abrazive și muzici tensionate exacerbând trăirile personajelor (muzică originală și video: Ovidiu Zimcea).
Bagajele vieții sunt amintirile. Pentru a le exterioriza, regia apelează la un pătrat de pământ reavăn întins pe jos, peste care sunt revărsate păpușile din copilărie. Pe stâlpi sunt lipite fotografii de familie. Dar și pământul amintirii va fi răvășit într-un moment de furie al Mamei (Johanna Adam), fotografiile rupte. Trecutul nu mai e de niciun folos. A fost pervertit, amintirile dor. Prezentul e insuportabil.
Tensiunea conflictului atinge apogeul. Surorile Suzanne și Catherine (Viviane Havrilla / Malena Silberschmid) nu reușesc să aplaneze ciocnirile violente dintre Louis și Antoine. Gyan Ros creionează un Antoine furibund, un spirit conflictual ce suferă la rândul lui de singurătate. Nu-i vorbă, regizorul detensionează magnitudinea conflictului cu găselnițe nu lipsite de înțelegere: un câine, o mașinuță teleghidată; elemente cu efect de punere în evidență a unor impulsuri afabile, mai preocupante decât apropierea de sensibilitatea umană. Totul este sancționat. "Dacă dragoste nu e, nimic nu e" spune parafraza după Apostolul Pavel și relele din cutia Pandorei se răspândesc cu repeziciune pe pământul atins de agonia neantului.
Butaforia îngerului căzut rămâne prezentă ca o amenințare după terminarea spectacolului. Poate ca bizarul animal marin scos pe plajă din finalul filmului fellinian La dolce vita. Un spectacol bulversant în sine propune Eugen Jebeleanu, realizat impecabil acolo unde și-a găsit spațiul ideal pentru reprezentare.
(Foto: Volker Vornehm - foto 1 & Andrei Văleanu - toate celelalte)