Acțiunea piesei pentru doi actori scrisă de Marie Jones Steine in den Taschen / Cu pietre în buzunar e localizată în Irlanda. Dar regizorul Daniel Plier (luxemburghez de origine) operează o adaptare interesantă, chiar incitantă pe alocuri. Dintr-o provincie irlandeză, unde vine o echipă de cineaști de la Hollywood să filmeze un film artistic, mută acțiunea în Transilvania cea reală și tradițională, spre a accentua stilul burlesc al conținutului de idei propagate voalat, ironic, jovial. Industria filmului face furori în rândul populației dintr-o localitate ardelenească. Atmosfera specifică e întreținută de imagini proiectate pe ecran, decupate din spațialitatea ondulatorie "deal - vale" a peisajului autohton. Actanții sunt doi săteni înveșmântați țărănește, cu ii, cizme, șerpare de piele și laibăre, veniți pe platoul de filmare să facă figurație pentru 40 de euro pe zi. Ei sunt Jake și Charlie (li se păstrează, totuși, numele), adică cei doi actori și regizori Daniel Plier și Ali Deac. Unul mai sedus decât altul de fascinația filmului, implicați în producerea lui, împărtășind dorințe neîmplinite, ratați ce-și pun mari speranțe în industria filmului. Psihoza asta amețitoare, generalizată la plan mondial, e foarte bine redată prin dialogul dintre cei doi care visează cu ochii deschiși să ajungă celebri precum vedetele care sunt în lumina reflectoarelor. Ironia avansează spre limite rizibile în compuși antitetici de felul "figuranți - celebri". Fac o digresiune amuzantă. Florin Piersic a atins măreția de "figurant celebru", într-o pauză de filmare la Tunelul (film de război din 1966), când se odihnea pe o raniță de lemn, costumat în soldat. Un figurant (tot soldat) s-a apropiat de el și l-a întrebat: "Ție tot 25 de lei pe zi îți dau ăștia?" Pe atunci nu era chiar vedeta care a ajuns.
Condiția de figurant presupune o bună observare a celor din jur, ceea ce nu-i împiedică pe cei doi să imite la întâmplare pe asistentul de regie, pe vedeta cu ifose sau pe preotul local, pe tânărul dependent de droguri care se sinucide. Iată că nu totul se bazează pe imitație. Actul mimetic e dat deoparte. Se și moare. De-adevăratelea! Cei doi excelenți actori, prin voce și mișcare, prin minimă recuzită vestimentară folosită, extrasă dintr-un cufăr imens, prin hlizit și maimuțăreli, intră pe rând în pielea mai multor personaje virtuale (16 caractere). Între imitațiile unor adevărați clovni puși pe șotii sunt introduse momente muzicale întreținute vocal și la țambal de Romulus Cipariu. Creatoare de bună dispoziție sunt versurile din folclor Foaie verde, foaie lată / La Ciulpani, la Cruce-naltă / La Maria sprâncenată. Dar și balada lui Dinică Sunt vagabondul vieții mele... în timp ce Daniel Plier și Ali Deac "violentează" trompeta și chitara.
Efortul actorilor este formidabil. Ali Deac imprimă dialogului un ritm vivant, exprimând precipitarea enervantă a unui regizor în fierbere continuă sau răzgâielile vedetei, dar și compasiunea pentru cel care nu s-a mai ridicat la suprafață din apa râului. Între comenzile Acțiune! și Tăiați! el își trăiește visele și năzuințele cu toată ființa lui. Mai reflexiv, Daniel Plier caută să răspundă solicitărilor sperând și el că scenariul scris va cunoaște într-un final împlinirea într-un adevărat film. Dar, din păcate, ambițiile lor rămân în aer. Jubilează mimetic, de aceea sunt simpatici, dar nu sucombă, nu sunt trași la fundul apei ca tânărul depresiv, pentru a cărui înmormântare regizorul nu vrea să întrerupă filmările. Viața merge mai departe. Cu pietre în buzunare ce-i trag îndărăt de la împlinirile vieții. Ei sunt pe muchie de cuțit. Nu se prăbușesc. Se zbenguie mai mult comic. Nici nu par a avea pietre în buzunare, doar cenușă. Cenușă în buzunare.
(foto: Andrei Văleanu)