Sâmbătă seara (29 martie 2025), am asistat pentru a treia oară la această operă verdiană în viziunea scenică a lui Krzysztof Warlikowski. În mod oarecum neașteptat pentru cei care îi cunosc producțiile lirice, regizorul dă aici dovadă de o anumită clemență, distrugând numai pe jumătate această capodoperă. Ca de obicei, universul imaginat de polonez este unul gri, metalic, carceral, plat și static, cu excepția totuși notabilă a costumelor (Malgorzata Szczesniak), care surprind uneori publicul prin frumusețea lor, cum ar fi în scena autodafé-ului din actul al treilea. Obositoare pentru ochiul spectatorului, proiecțiile video revin obsesiv, în fiecare din cele cinci acte, fără însă a adăuga cu adevărat vreo plus-valoare semnificativă intrigii. Ca urmare, nici măcar după aproape cinci ore de spectacol, publicul nu pare complet imunizat, Warlikowski fiind copios huiduit la final.
Don Carlos este o frescă grandioasă inspirată de piesa omonimă a lui Friedrich von Schiller, în care adevărul istoric nu prea este deloc respectat. Acțiunea operei începe în 1559, în timpul negocierilor de pace dintre Franța și Spania și se întinde pe durata a nouă ani. Consternat de decizia tatălui său, regele Filip al II-lea al Spaniei, de a se căsători cu Elisabeta de Valois, fiica lui Henric al II-lea al Franței, care îi fusese promisă și de care este încă îndrăgostit nebunește, Don Carlos se confesează prietenului său, marchizul de Posa, un apărător înfocat al cauzei flamande. Refuzată de către Infant, prințesa Eboli, domnișoara de onoare a tinerei regine, se simte pe bună dreptate ofensată. Ea jură să se răzbune pe Don Carlos, de care este la rându-i îndrăgostită, stârnind gelozia bătrânului rege, care începe să creadă că soția sa are o aventură extraconjugală cu fiul său. Atunci când Don Carlos îndrăznește chiar să îl înfrunte în mod violent pe suveran în cadrul unei ceremonii publice, regele îi cere sfatul Marelui Inchizitor pentru a găsi o ieșire rapidă din situația de criză astfel creată. Mașinăria infernală a Inchiziției se pune în mișcare și Posa este primul care va fi eliminat fizic. Don Carlos este următorul pe listă, numai că acesta este salvat in extremis de un călugăr apărut de nicăieri, care îl ia cu el în claustrul mănăstirii din Yuste. Cum călugărul poartă coroana Spaniei, regele Filip și toți cei prezenți rămân împietriți, având convingerea că el nu este nimeni altul decât Carol Quintul, marele împărat care murise cu aproximativ zece ani înainte.
După versiunea Don Carlo (fără "s") în italiană, zisă de Modena, pe care publicul parizian a descoperit-o în 2019 (cu Alagna, Kurzak, Pape, Rachvelishivili și Dupuis), spectacolul de anul acesta ne propune o reîntoarcere la surse, cu alte cuvinte la versiunea originală, în limba franceză, a cărei premieră absolută a avut loc pe 11 martie 1867 la Paris. Această versiune a fost deja jucată în integralitate (adică inclusiv cu actul de la Fontainebleau și cu primul tablou din actul al treilea, adesea omise prin alte părți ale lumii) pe scena Operei Bastille și în 2017, cu o distribuție de zile mari (Kaufmann, Yoncheva, Abdrazakov, Garanca, Tézier). În aceste condiții, cel puțin pe hârtie, ediția 2025 a operei Don Carlos (cu "s" deci!) venea cu un casting nu chiar atât de prestigios în comparație cu celelalte două producții anterioare. Cu toate acestea, la premiera care a avut loc sâmbătă seara, mulți dintre artiști au evoluat la același nivel cu predecesorii lor, ceea ce a condus la un spectacol de înaltă ținută artistică.
Personal, am așteptat cu nerăbdare în special reîntâlnirea cu Marina Rebeka, care interpreta pentru prima dată foarte solicitantul rol al Elisabetei de Valois. Frumoasa soprană letonă nu numai că a avut eleganța necesară unei regine, dar mai presus de toate a cântat cu o ușurință dezarmabilă, oferindu-ne la final o magnifică interpretare a rugăciunii Toi qui sus le néant des grandeurs de ce monde (Tu care cunoști micimea mărețiilor acestei lumi...). Cântăreața dispune de resurse vocale colosale (în scena de la Valladolid din actul al treilea de exemplu, vocea sa copleșește atât corul cât și soliștii, străpungând fără nicio problemă inclusiv cortina orchestrală), de o tehnică impecabilă și de o dicție perfectă, toate aceste elemente permițându-i din nou să realizeze o prestație de mare virtuozitate, comparabilă cu cea de acum trei ani în opera Anna Bolena de la Teatrul Champs-Elysées. Această încântătoare regină a Spaniei găsește în bunul ei prieten, Christian Van Horn, un partener de cea mai înaltă clasă. Deși puțin prea tânăr și parcă prea arătos pentru rol, basul american este un Filip al II-lea de anvergură, care domină vocal cele două scene de confruntare, mai întâi cu Posa în actul al doilea, și mai apoi cu Marele Inchizitor în actul al patrulea. Fără nicio îndoială, monologul său profund bulversant Elle ne m'aime pas (Ea nu mă iubește) este unul dintre punctele culminante ale spectacolului.
În rolul titular, tenorul Charles Castronovo (care, dacă nu mă înșel, a debutat în Don Carlo chiar la București) este oarecum veriga slabă, proiecția vocii sale părând sistematic subdimensionată prin comparație cu imensitatea sălii Bastille. Americanul pare mai în largul său numai în dueturi, în special în compania Marinei Rebeka, ultimul dintre acestea [Au revoir dans un monde où... (Adio într-o lume în care..)] fiind chiar extrem de reușit. Mezzosoprana rusă Ekaterina Gubanova a cântat deja Eboli in loco în 2017. Sâmbătă seara a făcut-o din nou, cu un talent incontestabil, mai întâi slalomând elegant printre nenumăratele vocalize ale ariei voalului [Au palais des fées (În palatul zânelor)] din actul al doilea, și distrându-se mai apoi de minune pe toboganele vocale ale celebrului O don fatal (Oh, cadou fatal) din actul al patrulea.
Din simplu deputat flamand în 2017, baritonul polonez Andrzej Filonczyk se vede acum propulsat într-un rol cheie, cel al marchizului de Posa, de care se achită mai mult decât onorabil, părăsind definitiv scena în ovațiile publicului, după un ultim și emoționant Oui Carlos... Carlos, écoute (Da, Carlos... Carlos, ascultă), care sună ca un veritabil testament politic. Îmbrăcat ca un mafiot, cu ochelari negri, mânuși de piele și fumând tacticos, basul ucrainean Alexander Tsymbalyuk este un Mare Inchizitor mai degrabă misterios, fără să reușească a inspira cu adevărat teamă vreunuia dintre protagoniști. Titularii rolurilor secundare sunt cu toții exemplari, cu o mențiune specială pentru sârbul Sava Vemic (un călugăr) cu a sa voce de bronz venită din străfunduri. Ca de obicei, corul Operei din Paris ne încântă la fiecare din aparițiile sale, cu precădere în incredibilul Ce jour heureux (Această zi fericită) din actul al treilea. Dirijată de australianca Simone Young, orchestra Operei din Paris ne-a încântat din fosă cu o lectură atentă și plină de sensibilitate a partiturii lui Giuseppe Verdi.
Don Carlos de Giuseppe Verdi, Opéra Bastille, Paris (29 martie 2025).
(foto: Frank Ferville / ONP)
Conducerea muzicală: Simone Young / Regia: Krzysztof Warlikowski
Decoruri: Malgorzata Szczesniak / Costume: Malgorzata Szczesniak
Lumini: Felice Ross / Vidéo: Denis Guéguin
Dirijoarea corului: Ching-Lien Wu
Distribuție: Don Carlos: Charles Castronovo / Elisabeta de Valois: Marina Rebeka / Filip al II-lea: Christian Van Horn / Prințesa Eboli: Ekaterina Gubanova / Marchizul de Posa: Andrzej Filonczyk / Marele Inchizitor: Alexander Tsymbalyuk / Un călugăr: Sava Vemic
Orchestra și Corul Operei Naționale din Paris





