Peca Ştefan până mai ieri ne "şoca" printr-un limbaj adus direct de pe stradă şi pus în gura actorilor unde nu întotdeauna sună bine. Ajunsesem să cred că nu acţiunea sau subiectul contează pentru el, cât formă de adresare. The Sunshine Play face cumva excepţie de la această obişnuinţă. Aici, autorul ia o situaţie de viaţă (din experienţa actorilor, ne spune) pe care încearcă s-o teatralizeze. Deci, într-un final, după multe texte şi spectacole unde Peca autorul este şi Peca personajul, după încercări de reconstituire aproape fidelă a realităţii, dramaturgul nostru înţelege că viaţa nu e teatru, dar că există poate o modalitate de a le combina. Aşa că dacă ai o situaţie ofertantă şi mai aplici dialoguri bune (şi Peca Ştefan ştie să scrie dialoguri) care sună firesc, ca în viaţă, mai iei nişte actori talentaţi şi un regizor coerent, poate ieşi The Sunshine Play.
Trei tineri îşi petrec noaptea pe acoperişul unui bar, sfidînd gravitaţia şi viaţa. Ce se poate întâmpla? Aparent orice, doar că este o noapte a bilanţului sufletesc, se numără ratările, se evaluează iubirile, ne sunt povestite vieţi. Şi asta în plină comedie. Se trece de la română la engleză cu uşurinţă şi cu un efect care de multe ori stârneşte râsul sănătos al publicului. Cosminov (Cosmin Seleşi, un comic indiscutabil) este bulgar şi o iubeşte pe Iza, o româncă (Izabela Neamţu) care i-a frânt inima. Vecinul de acoperiş, Dan (Daniel Popa) este proaspăt întors din Columbia unde a trăit o poveste asemănătoare. Nu-şi doreşte decât să tragă un joint, dar de fiecare dată este întrerupt de unul dintre amorezii suferinzi.
În vieţile celor trei personaje, totul pare iremediabil distrus. Este o analiză comică a greşelilor acumulate, a naivităţilor neasumate, a alegerilor greşite. Asistăm, însă, la mici răsturnări de situaţie. Este momentul schimbărilor care urmează să se întâmple. Parcă lumea s-ar opri în loc pentru o noapte şi ar începe de a doua zi. Regizoarea Ana Mărgineanu urmăreşte firescul povestirii din prisma textului şi a actorilor. Nu o simţi decât în măsura în care urmăreşti coerenţa scenelor şi a reacţiilor. În mod sigur, cunoaşte detaliul lucrului cu actorii. Acesta e punctul forte al spectacolului: trei actori care au harul de a povesti, retrăind parcă tot ce spun, fără să te plictisească nici o clipă.
O reţinere cu privire la text este că autorul prea vrea să ne zică totul pe şleau Lucrurile nepronunţate pe scenă sunt mult mai bine intuite decât atunci când le numeşti direct. Mergem la teatru şi să înţelegem mai mult decât se spune. Dramaturgul are plăcerea limbajului direct, uneori vulgar, şi nu întotdeauna argumentat. Şi publicul nu vrea să audă tot.
De ce o fi nevoie să scrii lucruri evidente, să le subliniezi, iar să le reiei şi să le subliniezi, când ai trei actori foarte buni care ţi le spun oricum printre cuvinte şi priviri?