În conceptul său regizoral, Dumitru Acriș păstrează raporturile clasicei povești tolstoiene, transpunându-le în societatea de azi. Opțiunile lui sunt limpezi, bine construite și conduse cu mână sigură de la început până la sfârșit. Cel mai puternic liant la contemporaneitate este psihoteraupeutul, compoziția spectacolului fiind construită în jurul unor ședințe de psihoterapie, cu Oblonski la început, apoi mai multe ședințe cu Anna Karenina. Soluția dramaturgică este ofertantă, vocea naratorului din roman se preschimbă în spectacol în monologuri-relatări ale personajelor, la care se adaugă și introducerea unor aparteuri pline de miez.
Spațiul de joc este cel al unei rampe înguste, cu publicul așezat și de-o parte și alta a scenei, cât și în sală. Dispunerea propusă conturează perspective diferite asupra spectacolului, susținând astfel în mod reușit ideea absenței unui unic punct unic de vedere; în spectacol, ca și în viață, vedem doar fragmentat. Totodată, motivarea întâmplărilor esențiale este perfect ilustrată și identificabilă prin această opțiune a rampei - cât de strâmtă este posibilitatea interioară de a reacționa a personajelor și cât de redusă libertatea lor de mișcare. Bine găsită soluția de a accentua vizual și mai mult ideea, înglobând și culoarul strâmt din spatele fotoliilor de pe scenă în joc, pentru a exprima stările de constrângere, neputință sau captivitate ale personajelor, implicând spectatorii în acest vârtej de trăiri.
În simplitatea minimalistă a decorului contrapunctat de costume elegante, dar sobre, monocrome, cu accentul pus pe light design, spectacolul se bazează pe performanța actorilor. Jocul lor intens creează povestea. Unele situații se construiesc în jurul câte un obiect definitoriu, cu valoare de simbol - o masă, un scaun, pantofi de damă, o ramă. Acest mod sugestiv de defini raporturi emoționale și / sau relaționale dintre personaje naște adevărate étude-uri poetice cu puternică încărcătură emoțională. Pentru că spectacolul este uneori necruțător de intens.
Reprezentativă în acest sens mi se pare scena dintre Ekaterina Șcerbațkaia (Ana Radu, în varianta văzută de mine) și contesa, mama ei (Ana Bart), în care obiectul simbolic este un... bici, condensând natura relației mamă-fiică într-un melanj de dresaj și oră de balet ("Spatele drept, privirea în față, umeri jos! Atitudine, atitudine! Piruetă" repetat la nesfârșit), în vederea reușitei debutului în societate al fetei (înțeles ca "spectacol" societal) și atingerea țelurilor matrimoniale ale mamei; piruetele nereușite ale lui Kitty arată strădania efortului de a fi la înălțimea așteptărilor materne cât și presiunea psihologică paroxistică la care este supusă.
În același registru sunt scena în care Karenin (Cristi Iacob) se definește prin atașamentul față de ce semnifică pentru el Anna, strângând la piept pantofii ei cu toc, ca și cea dintre Vronski (Ionuț Vișan, în distribuția văzută de mine) și mama sa, contesa Vronskaia (Andreea Grămoșteanu), împăturind pe o masă un material de pânză. Gândul ne-a dus imediat la binecunoscutul moment de la începutul operei Don Giovanni de Mozart, unde explicația este... despăturire (explio însemnând în latină chiar a desface, a dez-vălui). Aici procesul este invers, de adunare-restricție, fără posibilitate de negociere. Cei doi împăturesc ca și când contesa ar spune: "să fim bine înțeleși, eu dictez, tu te supui, fără comentarii". "Nu mai sunt copilul tău", spune la un moment dat Vronski, dar cuvintele lui rămân reale doar la nivelul rostirii.
Merită separat amintită excelenta mișcare scenică de grup, plină de dinamism în momente cum ar fi gara, "balul", petrecerea, nunta.
Lipsită de liantul unui obiect, relația dintre Kolea (Marian Olteanu) și Levin (Alexandru Voicu) este surprinsă într-o cheie puternic dostoievskiană. Marele merit al spectacolului regizat de Dumitru Acriș este că ne arată cât de profund dostoievskian este în esență textul lui Tolstoi, la o relectură, și prin asta, cât de apropriat de structura și înțelegerea omului modern.
Spectacolul are ritm, dinamică, tensiunea se naște prin cumul. Regizorul construiește cu multă atenție, cu o lentoare care naște așteptare. Pe Anna (Ana Bianca Popescu) o vedem pentru prima oară după trei sferturi de oră. Această meticuloasă tratare însă devine în partea a doua a spectacolului, spre final, puțin obositoare - o cât de minimă scurtare ar fi fost binevenită.
Anna este une famme comme il faut, o femeie cum se cade, la locul ei, bine poziționat în societate, cu un soț mai vârstnic și înstărit cu care s-a căsătorit din conveniență.
Alexei Alexandrovici Karenin este un om de afaceri, poate director de multinațională, pentru care femeia este deopotrivă un trofeu și o oglindă, în care îi place să se privească.
Vronski este un băiat de bani gata, lipsit de autonomie interioară, care nu are ce să-i ofere Annei, în afară, poate, de propria-i neputință. Așa cum chiar Tolstoi caracteriza personajul (merită să notăm aici, fiind prea obișnuiți cu reprezentările edulcorat cinematografice): "un scârța-scârța care nu vrea decât să se distreze".
Anna și Vronski în varianta modernizată nu suferă de oprobiul societății (nici n-ar avea cum azi, datorită unei relații extramaritale) ci de o degradare lentă a relației lor, datorată patimii. Niciunul n-a apucat să stabilească o relație cu propria ființă și astfel nici cu celălalt nu are cum să o facă cu sorți de izbândă. Ce nu reiese clar din spectacol, dar aflăm din declarația regizorală, este că această degradare nu se datorează unei nepriceperi în iubire a unui bărbat care încearcă să nu mai fie copilul mamei și a unei femei care înainte să-l cunoască și, prin el, să cunoască iubirea, a fost toată viața people pleaser, ci... datorită substanțelor de tot felul, pe care le consumă, îi consumă distrugându-i în final pe cei doi. Se sugerează, ce e drept, ocazional folosirea diferitelor substanțe (la nuntă, la scena emblematică a balului, aici transpusă în techno party).
Paradoxal, ceea este foarte ofertant dramaturgic în această modernizare a textului lui Tolstoi este totodată și ceea ce sărăcește textul ca semnificație, la nivel de poveste. Pentru că, reducând istoria cu multiple înțelesuri care a fascinat generații întregi la o posibilă și de altfel plauzibilă traiectorie a decăderii, cauzate de droguri, spectacolul, chiar ancorat fiind în contemporaneitate, își pierde fereastra spre universalitate.
Cei doi își sunt proprii inamici, o uzură internă îi distruge. "Libertatea" cuplului este o alunecare progresivă, o dezagregare care duce în haos. În final, nu știm dacă ceea ce vedem este un centru de reabilitare pentru drogați din provincie sau doar idea de rupere de "centru", pe care îl semnifică o metropolă.
Cine este Anna? - ne întrebăm și noi, când personajul îi spune terapeutei: "nu mai știu cine sunt, nu mai știu ce vreau". Cum se face că într-o societate în care relațiile (familiale, sociale) erau hotărâtoare Anna apare aproape ca o orfană, care nu are pe cine să se sprijine, în afară, poate, de fratele ei? Tolstoi amintește de existența unor rude (Stiva Oblonski primește un post important la minister prin cumnatul său, Karenin, "dar prin frați, surori, veri și verișoare, unchi și mătușe tot l-ar fi obținut", citim la începutul romanului și tot acolo, puțin mai jos "o jumătate din Moscova și Petersburg erau formate din rubedeniile și prieteni lui... o treime din oamenii de stat bătrâni erau prieteni ai tatălui său"). Totuși ele par să nu existe în desfășurarea romanului nici măcar ca niște îndepărtate umbre ori o scrisoare nedesfăcută lăsată pe birou. Ce vreau să spun este că stranietatea derivă încă din roman; Anna e izolată dintru începuturi. În jurul ei zidul crește chiar și atunci când iubirea pare să îl dărâme. În momentul în care realizează că nu mai știe cine este, eroina face primi pași spre descoperirea de sine, fără să reușească să susțină demersul, care devine compulsiv. Devine une femme comme il faut pas. Anna face un salt fără plasă de siguranță, care se dovedește a fi mortal. În finalul spectacolului nu reușim să aflăm cine este Anna Karenina, căutarea ei se preschimbă prea repede în coșmar, linia dreaptă într-o linie frântă.
Dramatizarea Angelinei Roșca esențializează, păstrând liniile de forță și reușind să transpună raporturile romanului într-o cheie contemporană. Păcat doar că în această lectură personajul lui Constantin Levin cu opțiunea lui de viață încetează să mai fie o alternativă viabilă, sensibilitatea lui părând mai mult slăbiciune față de norma prevalentă, decât un pol opus al unui alt fel de a trăi, viziune pe care regizorul o subliniază prin scena nunții lui Levin cu Kitty, gândită într-o notă de coșmaresc. Același dezmăț al lumii din marile orașe, același întuneric cernit peste suflete, fără speranța vreunei firave dâre de lumină.
Ana Bianca Popescu este de-a dreptul magnetică în rolul Annei Karenina și surprinde neîncetat prin intensitatea interpretării, a tragicului, într-un adevărat regal actoricesc. Cristi Iacob redă cu multă măiestrie trăirile lui Alexei Alexandrovici Karenin, omul de afaceri răzbunător, neputincios, dar foarte uman în suferința lui de om rănit în centrul stabilității sale. Ionuț Vișan oferă un portret veridic al unui Vronski modern, evaziv, supus slăbiciunii. Foarte expresivă este Andreea Grămoșteanu în rolul contesei Vronskaia, o femeie rece, calculată, lipsită de scrupule; jocul ei este precis, bine dozat. Alexandru Voicu este un actor care nu încetează să se reinventeze și să dea dovadă de măsura talentului său în ample roluri de compoziție.
Admirabilă Ana Radu, care în rolul prințesei Kitty construiește un personaj complex, bine articulat, ca și Ana Bart în rolul mamei, strivită de cerințele de societate, strivind la rândul ei. Personajul lui Oblonski în interpretarea lui Andrei Seușan este un bărbat obtuz, oportunist; jocul lui e puțin îngroșat pe alocuri și redat într-un registru vocal uneori prea strident. Alina Rotaru interpretează cu precizie și interioritate psihanalista fragilă sub haine unisex. Pentru Oana Pușcatu rolul Dariei Oblonskaia este foarte ofertant, mobilizând resurse interioare bine strunite, într-o interpretare bogată în nuanțe.
Marian Olteanu este un Nicolai Levin foarte sugestiv interpretat într-o cheie dostoievskiană. Se disting și Irina Velcescu, în rolul prințesei Betty Tversky, Gabriela Iacob în rolul contesei Lidia și Claudia Prec în rolul Mariei Nicolaevna.
Regizorul Dumitru Acriș își îndrumă cu multă pricepere actorii bine aleși în distribuție, întreaga trupă de la Teatrul Mic demonstrând încă o dată talentul cu care ne-a obișnuit, într-un spectacol memorabil.
(foto: Andrei Gîndac)
Regia și scenografia: Dumitru Acriș
Dramatizarea: Angelina Roșca / Coregrafia: Ștefan Lupu / Video: Călin Laur
Distribuția: Ana Arkadievna Karenina - Ana Bianca Popescu, Alexei Alexandrovici Karenin - Cristi Iacob, Alexei Kirilovici Vronski - Vlad Logigan / Ionuț Vișan, Constantin Dmitrievici Levin - Alexandru Voicu, Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia - Ana Radu / Antonia Scutaru, Mama Ekaterinei - Ana Bart, Stepan Arkadievici Oblonski - Andrei Seușan, Daria Alexandrovna Oblonskaia - Oana Pușcatu, Contesa Vronskaia - Andreea Grămoșteanu, Contesa Lidia - Gabriela Iacob, Nicolai Levin - Marian Olteanu, Bătrânul - Virgil Aioanei, Avocatul - Rareș Florin Stoica, Psihanalista - Alina Rotaru, Prințesa Betty Tversky - Irina Velcescu, Maria Nicolaevna - Claudia Prec, Egor Korsunskiy, dirijor/ chelner - Vlad Milotoi.