Sfârşitul lumii vine mai pe seară (sau nu) - Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

O sală - Cinema Republica - plină ochi, aplauze furtunoase, regizorul-co-scenarist, producătorul executiv, operatorul, scenograful şi o parte din distribuţie prezenţi la proiecţie.

Miercuri seară, pe o ploaie devenită o constantă a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, clujenii au putut vedea, pentru prima dată în România, pelicula lui Cătălin Mitulescu, venită direct din Franţa: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, o poveste de margine de Bucureşti, în ultimele luni dinainte de Revoluţie, concurentă în secţiunea Un Certain Regard a Cannes-ului şi câştigătoare a unui premiu de interpretare (Dorotheea Petre).

Era o vreme când filmele româneşti despre Revoluţie arătau cam aşa: o reconstituire metaforică în care se sugera ideea răsturnării lui Ceauşescu, oricum cu mari mişcări de mase filmate cu pasiunea entomologului, şi câte un personaj excepţional, un revoltat romantic eventual bântuit în continuare de forţele oculte ale fostei şi prezentei Securităţi, cu variaţiunea tânăr victimă a nebuniei istoriei, în ambele cazuri cu oarecare aură mesianică (gândiţi-vă, aşa, în treacăt, la Ambasadori, căutăm patrie al lui Daneliuc sau "15" al lui Nicolaescu). După care s-a schimbat ceva în cinematografie românească - şi anume vârsta regizorilor - şi filmele noastre, în general, au început să arate altfel. Au început să vorbească despre o viaţă reală cu oameni reali, au încetat să-şi mai aroge funcţii divine şi şi-au redescoperit o fascinaţie pentru banalitatea viului, bine ascuns la periferia societăţii.

Ei bine, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii în acelaşi timp arată şi nu arată altfel. E un film la care ştii mai tot timpul că vezi o ficţiune reconstitutivă (şi accentul cade pe ficţiune), cu destul de multe pete albe pe harta naraţiunii. Epoca sfârşitului comunismului, văzută prin ochii unui copil - Lalalilu (Timotei Duma) -, e vremea liceului pentru sora lui Lalalilu, Eva (Dorotheea Petre, o actriţă excelentă încă de la melo-moralizatorul Ryna al Ruxandrei Zenide), iubita fiului securistului local, ajunsă la profesională pentru că prietenul ei a spart un bust al Tovarăşului şi-a lăsat-o pe ea să plătească oalele. (O scăpare de racord: uitaţi-vă la Eva în scena cu bustul - când iese din clasă tocmai îşi pusese bentiţa albă, de-a lungul întregii scene n-are nici o bentiţă, dar bentiţa apare din nou când se întoarce la oră). Lalalilu se tot îmbolnăveşte de un soi de febră profetică (îi trece brusc după Revoluţie) şi tot vrea, nu se ştie de ce, să-l omoare pe Ceauşescu. În cartier se mută un ciudat cu antecedente familiale dizidente, coleg de profesională cu Eva; în timp ce familia vrea s-o împace cu "puiul de securist", Eva şi ciudatul se antrenează să treacă Dunărea. Ciudatul fuge la sârbi, Eva rămâne, dar nu se mai duce la şcoală, face fluiere la un vecin (minunat jucat de Jean Constantin), vine Revoluţia, vecinii dau foc maşinii securistului, fiul lui (cu care Eva se împăcase) moare luptând pentru libertate, tac'su devine gaga, iar eroina noastră se angajează pe un vas de croazieră.

Multe lucruri se petrec în acest film, şi încă şi mai multe sunt sugerate - relaţii de dependenţă, laşităţi, spaime, viziuni existenţiale. Şi, de regulă, destul de multe clişee şi mituri, la care spectatorului i se face cu ochiul (camionul de jucărie roşu-galben-albastru, discursul directorului de profesională...)

E însă un mit pe care Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (titlul e formidabil) nu l-a detronat: singurul film care reuşeşte o reconstituire vizuală a României citadine de dinainte de '89 rămâne Examen-ul lui Radu Muntean. La Mitulescu, pasiunea investigării obiectelor vieţii noastre comuniste se consumă cam în prima scenă, după care se reduce la filmări de interior sau aproape, oricum neutre (cartier de case la marginea Capitalei, interior de liceu/ şcoală profesională, curţi...), cu mai ales prim-planuri de personaj. La fel cum şi clişeele filmul le lasă în pace, ele ne-ajută din plin să ne despărţim de trecut râzând.

Există o scenă cu adevărat emoţionantă în Cum mi-am petrecut... Cea în care nişte elevi de profesională încearcă să cânte o melodie de folk patriotic (e şi pe genericul de final). E singurul moment în care simţi că toată istoria asta, cu mica Românie tristă şi marea Românie de rahat, chiar doare, iar filmul ăsta chiar e despre întâmplarea de viaţă a unei generaţii. Şi cam asta-i tot cu mult-aşteptatul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii.

P.S. Dacă s-ar putea şi n-ar fi prea mult, ar fi atât de frumos dacă n-am mai vedea nunţi, înmormântări, botezuri şi tăieri de moţ "à la roumaine", cu haleală, ţuică şi lăutari, decât în filmele documentare...