În românește, Aer. Spectacol regizat de Leta Popescu pornind de la Airswimming, incluzând traducerea textului britanic, realizată de Corina Moise, și texte documentare scrise de Roxana Piticari și Liliana Oprea. Premiera: 12 aprilie 2025, pe scena Sălii Mici a Teatrului Metropolis.
În adâncimea scenei, mai multe mese de laborator. Roxana Piticari lucrează la cele din stânga (cum privesc spectatorii), Liliana Oprea, la cele din dreapta. Din când în când, Roxana citește, la lumina blândă a unui corp de iluminat discret, dintr-un dosar. Alura de cercetătoare a celor două perfomere din Aer nu e întâmplătoare. Roxana și Liliana sunt absolvente ale masteratului de Politici, Gen și Minorități la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), membre ale Societății de Analize Feministe (AnA) și experte în egalitate de gen.
În proscenium, o platformă îngustă, incomodă. Corina Moise (Dora) și Nicoleta Hâncu (Persefona) ajung pe ea înghesuindu-se / târându-se printr-o fantă cu o înălțime de câțiva centimetri tăiată în cortina transparentă ce separă locul experimentelor de cel al privitorilor. Pe acest spațiu vor rămâne cele două pe aproape întreaga durată a celor 100 de minute de spectacol. Pe această insulă.
Peretele din adâncul scenei și cortina transparentă evocată mai sus slujesc drept ecran pentru proiecțiile de colaje și fotografii care ilustrează discursul celor 4 performere) (colaj video: Irina Caraulă (Alaska)). Zona experimentală, a Roxanei și Lilianei, e adesea în penumbră, luminată ici-colo, la răstimpuri. Zona performativă, a Corinei și Nicoletei, are parte de un ecleraj generos, ce deopotrivă pune în valoare protagonistele, decupează scenele și marchează trecerea timpului în ambele sensuri (lighting design: Vlad Lăzărescu).
Luminile calde ale spațiului de dincolo de cortină rimează cu timbrul senin, liniștitor al Roxanei. Que Será, Será, șlagărul lansat de Doris Day la mijlocul anilor '50 din secolul trecut (pe coloana sonoră a unui film de Hitchcock, The Man Who Knew Too Much!) și cântat pe repeat de Nicoleta Hâncu, sparge cumva blândul univers sonor cu care Andrei Raicu (sound) înconjoară istoria / istoriile povestită / povestite în spațiul imaginat de Bogdan Spătaru (scenografie). E doar o excepție. Leta Popescu și echipa ne invită într-un cocoon.
Pe această insulă. Într-un cocoon. Pare un spectacol la foc mic, cu potențiale tente roz, eventual de duminică seara. Nu e. Societatea britanică de acum fix un secol propunea, pentru femeile care nu se încadrau în sistemul său de reguli și ipoteze, remedii de genul internare în stabilimente demne de sau A Clockwork Orange sau One Flew Over the Cuckoo's Nest. Femeia trebuia să fie mama și soție. Hai și amantă (dar cu grijă la sarcini cu tată incert). Atât. Punct. Cine ieșea din tipar, intra la stabiliment. La izolare. Departe de restul lumii. Poveștile Dorei și Persefonei sunt scrise de Charlotte Jones pornind de la întâmplări și stabilimente cât se poate de reale.
În România, sistemul punitiv nu ajunsese atât de departe din simplul motiv că societatea locală nu se afla într-o fază de dezvoltare în care să-și pună problema să instituționalizeze izolarea elementelor altfel. La noi, funcționau fără greș oprobriul public, arătatul cu degetul, punerea la colț, violența verbală și fizică. Nu era nevoie de mai mult pentru a obține același oraș.
Airswimming conține o metaforă care descrie lupta îndârjită, tăcută, fermă, cruntă, cu șanse atât de mici și speranțe de mari, pe care femeile au dus-o, de-a lungul atâtor și atâtor decenii, pentru a institui firescul egalității de drepturi și statut între bărbat și femei. A înota prin aer definește, deopotrivă emoționant și precis, gestul celor care n-au încetat, în ciuda celor mai severe întâmplări, să imagineze o realitate ferită de absurdul discriminării.
Aer privește ultimul secol al acestei evoluții (acțiunea spectacolului începe în 1924) cu empatie, umor și recunoștință. În paralel cu drama celor două eroine, textele Roxanei și Lilianei și colajele Irinei descriu evoluția, progresul, drumul spre acea porțiune normală din lumea care ne înconjoară. Tulburătoarele dialoguri dintre Corina și Nicoleta și atât de emoționatele lor frânturi de confesiune sunt miraculos așezate în scenă de ideea lor izolării pe un petec de platformă de lemn. Grație minunatei coregrafii a lui Mihai Mihalcea, cele două actrițe (al căror debut / pas decisiv spre consacrare e cumva legat de scenele Metropolisului și de spectacolele Trupei fără nume a lui Victor Ioan Frunză!) esențializează, pe bază de gest, mișcare și postură, vârstele devenirii eroinelor pe care le interpretează și întregii mișcării înspre firesc a femeilor din lumea și istoria întreagă.
N-am văzut, dar am auzit povești despre un faimos spectacol de dans contemporan, Cvartet pentru o lavalieră (premieră 2008, coregrafia Vava Ștefănescu), a cărui acțiune se întâmpla într-o cabină telefonică. Google m-a lămurit acum că Mihai Mihalcea, coregraful Aer, a fost unul dintre protagoniștii Cvartet-ului
.Există două excepții / episoade când Nicoleta și Corina părăsesc platforma, când Roxana și Liliana lasă deoparte mesele de laborator (pe care sunt de găsit, deopotrivă, recipiente pentru soluții fizico-chimice, aparatură audio-video și texte, din care cele două cercetătoare realizează, uneori, colaje live proiectate pe peretele din adâncuri), când turnanta Sălii Mici se pune în mișcare. Sunt momentele de evadare, de maximă visare, de supremă eliberare. Sunt momentele când tot ce contează e adevărul și tot ce e adevărat se înțelege dincolo de cuvinte.
Aer privește ultimul secol, dar se întâmplă acum. Azi. În aceste zile. În aceste săptămâni. În acest context istoric. Din România, din Ucraina, din Orientul Mijlociu, din America, din tot restul lumii. Finalul imaginat sonor de Leta (vocilor live ale celor două actrițe și a Roxanei li se adaugă, uneori, o voce preînregistrată) marchează clipa și verbalizează spaima. Tot ce s-a câștigat de-a lungul secolelor se poate pierde. Nimic, nicăieri nu e ireversibil adjudecat. Lunile de pe urmă au developat ofensiva unei contra-revoluții ce poate fi devastatoare. Pericolul sufocării crește. Cât încă există aer oamenii pot însă înota!
(foto: Andrei Gîndac)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 13 aprilie 2025 @ Sala Mică a Teatrului Metropolis)