***
Ea și el. Nenumiți. Haine albe, de casă (tricou, trening). Canapea albă, uriașă (scenografia: Irina Chirilă). Două vieți, de la junețe la bătrânețe și dincolo de ea, într-o oră și 20 de minute. Alături de cuvintele dialogului efervescent dintre cei doi, trecerea timpului e marcată de subtile modificări de ecleraj (lighting design: Alex Dancu) care au și rolul de a sublinia vârstele devenirii cuplului (ce nu trebuie confundată cu simpla avansare în vârsta biologică a fiecăruia dintre cei doi).
Lungs / Respirații. Text al britanicului Duncan Macmillan, jucat în premieră mondială în 2011 la Washington. Pentru montarea de Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad (premieră noiembrie 2024), traducerea lui Mircea Sorin Rusu, regia lui Cristian Ban și interpretarea Caliței Nanțu și a lui Alex Popa.
Pretextul e planificarea nașterii unui copil. Gândiri și răzgândiri. Speranțe, frici, vise, coșmaruri. Cum va fi, ce se va schimba, ce nu se va schimba, ce n-ar trebui să se schimbe. Abordarea unor oameni care își pun întrebări despre ei și lume, care vor să nu-și lase viețile pe mâna hazardului sau a tradițiilor. Nu lăsăm lucrurile să evolueze de la sine, nu facem ce ne zice lumea că ar trebui. Suntem mereu în control, ne luăm la întrebări, fugărim răspunsuri. Uneori, fugim de ele.
Calița Nanțu e febrilă, incandescentă. Alex Popa e alert, zbuciumat (parcă oleacă prea zbuciumat). Ambii trec cu remarcabilă ușurință de la o stare la alta, de la ipostază la altă, de la o vârstă (biologică / mentală) la alta. Calița impresionează prin siguranța de sine și plăcerea de a aduce pe nume personajul. Alex, prin emoția trăită și transmisă, cu un bonus pentru scena de final.
P ersonajul ei renunță treptat la certitudinile despre lume și sine care guvernau atmosfera ideologică în prima parte a piesei și în siajul cărora se plasase și personajul lui. Evenimentele din viața reală tulbură amplu edificiul de credințe și idei construit pe schele pur teoretice.
Textul sapă dincolo de radiografia, fie ea și 3D, a unui cuplu. Ea vorbește despre chinurile devenirii omului contemporan urban din ceea ce până de curând numeam civilizația occidentală. Deși cred că mai corect e să vorbim de tineri de aici, de mai la vest, de mai la est, lipsiți de griji materiale majore și nelipsiți de încercarea de a nu-și limita zona interes la propria persoană și la propriul cerc de apropiați. Oameni cărora le pasă de lucruri mari și grave (problemele climatice ori suprapopularea planetei, de pildă) și care încearcă să-și modeleze viețile în acord cu acest tip de preocupări. Iluzii?
Cristian Ban își conduce actorii cu genul de blândă subtilitate care le permite acestora să dea tot ce au mai bun. Respirații evoluează pe traseul comedie lejeră, studiu psihologic cu tușe satirice, tragedie, iarăși comedie, dramă sentimentală. Ritmul îndrăcit al lungilor monologuri și dialoguri din prima parte lasă treptat locul scenelor scurte și evocării nostalgice. Semn că, dincolo de frământărilor celor două personaje / doi oameni de pe scenă (oglindite, pesemne, în auto-interogațiile celor din sală), viața își urmează marile ei ritmuri, netulburată de încercările homo sapiens 2.0 de a o trăi altfel. Sau, cine știe, ar trebui să avem olecuță de răbdare și înțelepciune și să înțelegem că schimbările se produc și că zbuciumul, deruta, confuzia oamenilor de azi vor conta în viețile oamenilor de mâine.
(foto: Laurian Popa)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 12 mai 2025 @ Sala Studio a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad)