Încet și sigur - The Mastermind la Cannes, 2025

Fix pe când începe să se așeze dezamăgirea că frații Coen nu mai fac (cel puțin pe moment) filmele lor cu umor sec, abrupt și colorat regional, se ivește înlocuitoarea cea mai neașteptată: Kelly Reichardt. Reichardt e una cele mai talentate regizoare contemporane, dar nici pe departe nu e cunoscută pentru filme precum recentul The Mastermind. Proiectele ei, când nu sunt ecranizări ale unor proze scurte, precum Certain Women (2016), au textura rarefiată a unor texte din acest gen. Personajele ei rătăcesc de obicei de-a lungul și latul Americii, solitare, independente, discrete în trăsături. Din acest punct de vedere, după un lung ocol prin filmul de gen, The Mastermind e sută la sută Reichardt. Până atunci, însă, e altceva, un tip de film cum regizoarea nu mai făcut: un heist movie care se oprește din când în când pentru a schița o volută comică, perfect stăpânit din punctul de vedere al mizanscenei.


Nu am idee dacă orașul american în care încep evenimentele din film există, dar nici nu am mai văzut oraș american prins în compoziții așa cum o fac Reichardt și directorul de imagine Christopher Blauvelt. Cadru de cadru, linii și unghiuri drepte, suprafețe așezate cu grijă de-o parte sau alta a personajelor fac imaginile să capete un caracter aproape abstract. Tonurile culorilor sunt ușor șterse, așa cum se obișnuiește în cinemaul american pentru a sugera o ramă istorică pusă în jurul anilor '60-'70. Într-o oarecare măsură, din cauza temelor filmului, look-ul acesta m-a trimis cu gândul la Inside Llewyn Davis al amintiților frați Coen, alt film despre rătăcire deznădăjduită de-a lungul Statelor Unite. Aceasta e însă versiunea Reichardt a Americii din perioada războiului din Vietnam. Pe de o parte, lumea regizoarei e la fel de plină de personaje tipice și atent schițate, pentru a nu cumva le caricaturiza. De aceea e Reichardt o urmașă foarte competentă a fraților Coen: ajung două-trei replici pentru a defini un personaj și pentru a tulbura comic o situație. Pe de alta, Reichardt are alte ambiții și politici: un personaj îi recomandă protagonistului să treacă să viziteze o comună de hipioți, adăugând că acolo se află "din ăștia care refuză să se înroleze, feministe radicale, (după o pauză) oameni de treabă". E un echilibru în ceea ce reușește să facă în The Mastermind Reichardt între o portretizare plină de simpatie a unor oameni izolați și închiși ermetic în evenimentele pe care le trăiesc și (pentru prima parte, mai ales) gaguri ușor riscante în teorie, comise uneori lent, cu nuanțe de absurd în ele. Poate părea implauzibil, dar unul dintre momentele cele mai mocnit-explozive din punct de vedere comic în The Mastermind e unul în care protagonistul urcă, ca într-o versiune revitalizată de comedie mută, niște tablouri pe o scară.

Măcar în parte, Cannes-ul cel din 2025 ar trebui să fie ediția lui Josh O'Connor. În The History of Sound, așa cum scriam acum două zile, joacă o versiune de personaj reținut, cu emoțiile îngropate în interior. Aici joacă un rol similar, dar livrarea (poate și fiindcă e regizat de Reichardt, nu de Hermanus) e vizibil diferită. În fapt, fiind vorba de un rol pe jumătate comic, pe jumătate dramatic, cu o tranziție bruscă între ele după jumătatea filmului, The Mastermind îi oferă posibilitatea lui O'Connor să arate cât de multe (și diverse) poate face cu mijloace puține. E o plăcere morbidă de estet să vezi cum își controlează gesturile obosite spre final.

Dacă în cazul lui O'Connor lucrurile ar putea să ține și de întâmplare (două filme în competiție dintr-o lovitură), în cazul lui Rob Mazurek n-ar trebui să existe dubiu. Mazurek a scris, după mine, coloana sonoră cea mai neobișnuită și mai bună din 2025, demnă de premiul specific care se acordă la Cannes pentru așa ceva. Muzicianul american, într-o manieră similară cu cea a lui Reichardt, lucrează cu tușe subțiri. În scenele cu suspans de la început, o simplă improvizație la tobă dă ritmul scenei. E interesant însă că doar piesa de pe genericul de început al filmului sugerează o anumită epocă din trecut prin sonorități. În rest, feeling-ul este modern și clasic în același timp - la fel ca tonul de ansamblu al acestei comedii eficiente cu epilog absurd, printre cele mai bune ale competiției din 2025.