Nu are sens să vorbesc despre geniul regizoral al lui Silviu Purcărete. De la spectacolele complexe, puse în scenă în spații neconvenționale din Sibiu cu distribuții colosale, ca Faust și Metamorfoze, până la Amphitryon-ul mai minimalist, dar nu lipsit de artificii, de la Teatrul Național din Cluj, el reușește să monteze de fiecare dată ceva diferit, păstrându-și totuși semnătura personală în ce privește estetica. În Iona, pe care am avut ocazia să îl văd tot la Teatrul Național din Cluj, regizorul, alături de scenograful Dragoș Buhagiar, optează pentru austeritatea cu specific japonez a decorului, o abordare menită să concentreze atenția publicului pe trăirile intense ale actorului Kuranosuke Sasaki. Totuși, nu ezită să surprindă spectatorii cu tehnici nemaivăzute și imagini atipice.
Fiindcă piesa lui Marin Sorescu este un monolog, Sasaki face un tur de forță în rolul titular, timp de o oră și jumătate - sau poate chiar mai mult, aflându-se pe scenă încă de la intrarea publicului în sala de spectacol. Veronica Arizancu, Liviu Vlad și Eduard Pătrașcu îl acompaniază în diferite momente, dar fără replici, fiind mai degrabă reprezentanți ai lumii sisifice pe care o analizează Iona, ai umbrelor ce îl urmăresc, ai nenorocirilor care îi intră pe geam nepoftite, chiar și atunci când se izolează în propria casă.
Cele patru tablouri ale tragediei sunt jucate pe trei paliere, spațiul dintre protagonist și public adâncindu-se tot mai puternic pe măsură ce povestea progresează. În primul tablou, când Iona pescuiește pe țărm, invocând pustiul și pierderea propriului ecou, se află, paradoxal, cel mai aproape de spectatori și de membrii familiei lui, personaje absente, dar extrem de relevante și des menționate. Aici eclerajul lui Buhagiar este singurul element care adaugă culoare unui peisaj de altfel complet alb, semn al unei trăiri pure, una lipsită de alte griji în afară de simpla supraviețuire de zi cu zi.
Odată ce ajunge în burta chitului, zidul de hârtie se distruge la fel ca iluzia unei existențe ușoare. Indiferent de câte ori străpunge bariera care îl desparte de status quo-ul inițial, Iona pare incapabil să se eschiveze de la provocarea aruncată în calea lui. În ciuda apariției celor doi bărbați tăcuți, singurătatea îl apasă mai mult decât oricând. Întunericul îl cheamă încetul cu încetul și îl învăluie complet atunci când un al doilea chit îl mănâncă pe primul. Câteva beculețe-licurici sunt singura sursă de lumină. Umbrele mișună. Leitmotivul bocetului disperat și al cântecului de femeie suferindă răsună la intensitate maximă. Muzica lui Vasile Șirli și întreg designul sonor accentuează frica existențială resimțită de personaje și public deopotrivă.
Apoi, la final, în fundul scenei, pe al treilea nivel, apare cel mai detaliat decor din întregul spectacol. O casă românească de secol XX - reprezentată cu fidelitate, cu ziare pe pereți, chiuvetă cu găleată metalică dedesubt și covor agățat deasupra patului - devine oaza de aparentă liniște în care un Iona în vârstă își are epifania. La apusul vieții, mângâiat de razele portocalii ale unui soare ce coboară de pe cer, privește pe fereastră și vede la orizont "un șir nesfârșit de burți". Și, cu un calm nefiresc ce relevă resemnarea, constată că viața e doar atât. Nimic mai mult sau mai puțin decât un șir nesfârșit de burți. De provocări. De ghinioane. De nenorociri.
În definitiv, Purcărete construiește pe un text dificil, plin de metafore, un spectacol lent, adesea static, și totuși hipnotizant. Un spectacol de la care e greu să îți dezlipești privirea, chiar dacă ritmul nu e cel cu care ești obișnuit. Pentru că îl simți până în măduva oaselor. O parabolă dramatică și general valabilă, Iona reprezintă una dintre cele mai potrivite piese românești pentru o co-producție teatrală intercontinentală. Traducerea profesionistă oferită de Mayo Nishiike și Florin Grancea ajută cu siguranță, la fel ca dramaturgia lui Durian Sukegawa.
Dar ce face piesa lui Sorescu atât de specială sunt sentimentele profund umane și universale care o acompaniază. Contemplările absurdului existențial ce rezonează cu oricine, indiferent de limba vorbită, gen, religie, rasă sau vârstă. Conexiunile personajului cu natura și divinitatea, prezente în fiecare dintre noi sub o formă sau alta. Singurătatea implacabilă abătută adesea fără avertisment asupra noastră. Și, nu în ultimul rând, licărirea veșnică a speranței că "răzbim noi la lumină".
(foto: Alexandru Condurache)