Într-un cadru plenar - folosit exhaustiv în feluri în care auzisem că ar trebui folosit un decor, dar rar mi s-a arătat în fața ochilor asemenea desfășurare de forțe tehnice și scenografice - imaginat de Dragoș Buhagiar, devenit ceea ce nu cred că aș greși numind "mâna dreaptă" a lui Silviu Purcărete, pe muzica lui Vasile Șirli care e o "mână stângă" deosebit de melodioasă, regăsită intrinsec în spectacolele aceluiași Purcărete, am văzut un Iona trecut prin toate vârstele omului, cu atitudini, întrebări și căutări pe care le putem atribui parcursului unei vieți.
Dintr-un început inocent, curios, compus vocal într-un dialog din registrul blajin și mieros, cu răspunsuri grave, serioase și vag repezite - cum poate face uneori un tată exasperat de curiozitățile copilului său care vrea să le știe pe toate, într-un miez aglomerat de gânduri, mișcări, enigme și răspunsuri cvasi-convingătoare prin care ne trece pe fiecare dintre noi adolescența, spre o maturitate resemnată și bântuită de conștientizarea unei iminente morți viitoare, Adrian Matioc ni se confesează atât de sincer și demn încât nu de puține ori granița dintre civil și actor se sparge și te întrebi cât din ce spune e textul de spectacol și cât sunt realmente căutările sale personale.
Distanța impusă de locurile prinse în sală - furișându-mă studențește am prins ultimul rând al celui mai înalt balcon -, m-a obligat să fiu on the edge of my seat pe parcursul întregii reprezentații, dar n-aș putea să disting cât a fost pentru vizibilitate și cât a fost pentru imersiunea fantastică în poveste. Cert e că mi-aș dori - și doresc oricui - să văd spectacolul de foarte aproape pentru a observa atent ceea ce cred că e o mimică extrem de precisă, calculată și ofertantă pe care atât fizionomia specială a actorului, cât și harul cu care a fost înzestrat ni le pot oferi.
Ingeniozitatea unui decor aparent simplu, construit la început din diverse texturi de hârtie, folosite în toate modurile în care poate fi folosită o hârtie, mi-a amintit de un exercițiu din anul I de regie în care tocmai asta era cerința: să scoți maximul din ceva extrem de rudimentar. Iată că sub bagheta lui Dragoș Buhagiar, care vine cu propunerea simplistă a unor coli imense de hârtie "asezonate" cu niște culori, magneți și... mâini de actori, a ieșit o magie pe care mi-aș fi dorit s-o pot cuprinde cu mintea pe când făceam acest exercițiu acum aproape 10 ani.
Mutarea într-un registru extrem de realist, peisajul unei case, te scoate inițial din filmul propus, dar apoi te introduce în multe altele posibile: să fie oare transformarea lui Iona într-un Marin Sorescu meta, care apare ca martor al experiențelor personajului său? Să fie oare trecerea din actor în civil, către un parcurs perfect uman, lipsit de spectaculosul scenei? Să fie o metaforă pentru degradarea mentală, fizică și emoțională a lui Iona? Posibilitățile sunt nesfârșite, iar provocarea gândurilor ce te năpădesc și a diverselor idei dintre care nu știi pe care s-o alegi drept câștigătoare este o altă reușită de planuri - regizoral, scenografic, actoricesc.
Revenind la "actoricesc", dar fără să vreau să dau din casă mai multe decât am făcut-o deja, pentru că ar trebui cu adevărat să experimentați pe pielea dumneavoastră acest spectacol, țin să amintesc niște momente, niște frânturi și frângeri de voce care dau o dimensiune extrem de personală și vulnerabilă, îmbogățesc și înfloresc într-un buchet bogat și minunat al actorului principal. Compoziția care se potrivește într-o oglindă amară a vieții, metamorfozarea în "bătrânețe" se face atât de lin și atent, încât nici nu îți dai seama când dintr-un bărbat în putere (o aparentă putere, pentru că mistuirea interioară macină de-a lungul întregii ore) devine o umbră.
Nici partenerii săi nu sunt mai prejos, fiind martori constanți, prezențe discrete ale tumultului lui Iona. Cei doi pescari amintesc cât de tare poate urla tăcerea, iar vocea feminină, parcă decupată dintr-un cor îngeresc, conduce parcursul personajului și întreaga acțiune a spectacolului. Deși sunt prezenți într-un mod aproape nevăzut de cele mai multe ori, absența lor ar fi cu siguranță puternic resimțită.
Finalul e cunoscut de toată lumea: "Ieșim noi la lumină, Iona!", și chiar la lumină am ieșit când acoperișul Teatrului Odeon s-a deschis și pentru un moment, am privit cu toții către același cer - poate chiar ne-am gândit cu toții la mamele noastre, așa cum însuși Iona ne sfătuia mai devreme.
Spectacolul se termină, aplauzele încep, aplauzele nu se mai termină, pentru că nu-ți vine să te mai oprești. Îți vine să aplauzi atât de mult și tare, încât să spargi toate burțile de balene care te-au constrâns vreodată. Atât de mult și tare încât să se audă până la toate mamele de oriunde ar fi ele. Atât de mult și tare încât cei patru oameni din fața ta să știe, să simtă, să creadă că, într-un fel sau altul, te-au scos la lumină.
Lumina există, lumina e în fiecare dintre noi, iar Iona vine în fața noastră să ne reamintească cum uneori, tot ce avem nevoie e să ne așezăm pe banca de lemn din mijlocul sufletului nostru, înconjurați de marea prin care încercăm să înotăm, iar ea va apărea negreșit.
Mamă, mai naște-mă o dată, să pot vedea spectacolul ăsta!
Mă înclin! Mulțumesc!
(foto: Mihaela Petre)