Ca și cum ar fi fost prevăzut un asemenea inconvenient, Iona lui Purcărete a avut un fel de preludiu. În timp ce spectatorii își căutau locurile în sala Teatrului Odeon, salutându-și vecinii, închizându-și telefoanele, citind din Caietul FNT, schimbând impresii în privat, protagonistul, interpretat de Adrian Matioc, se afla deja pe scenă, la capătul dinspre public al acesteia, în fața unui "perete" alb, de hârtie, care ascundea complet restul scenei, mascând adâncimea ei. Iona era în piesă, în burta chitului, și totodată cu noi, în afara piesei, într-o condiție intermediară și duală, foarte inspirat ilustrată scenic, pentru oricine a citit parabola lui Sorescu.
În textul dramatic sorescian, autorul, cu sclipitoarea inteligență compozițională care-i era caracteristică, prefigurează destinul personajului prin chiar indicațiile scenice, avansând prin acestea către deznodământul implacabil. Astfel, la începutul Tabloului I, scena în viziunea lui Sorescu "e împărțită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de pește. Cealaltă jumătate - apa, niște cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peștelui nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă.". Scena lumii încă se vede, prin urmare, pe scena piesei. În Tabloul II, decorul se schimbă, Iona ajungând în "interiorul Peștelui I", cu "bureți, oscioare, alge, mizeria acvatică". O paranteză ne dă sugestia unui spectaculos efect scenografic: "Eventual, colțurile mai întunecoase ale scenei se pot mișca ritmic, «închide» și «deschide»: peștele mistuie". Tabloul III ne proiectează, odată cu personajul, în "interiorul Peștelui III". Într-o parte a scenei, cum indică Sorescu, atrăgând atenția că e "important", este "o mică moară de vânt". "Atras de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinții ei de lemn". În fine, în Tabloul IV, cel al falsei ieșiri, vedem "o gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat de Iona. În față, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta, o movilă de pietroaie, case, lemne".
Locul fără întoarcere
Iată cum, încă din indicațiile scenice și scenografice ale lui Sorescu, decorul schimbat al celor patru tablouri își purta la vedere semnificațiile "de etapă", prefigurând deznodământul. La duo-ul Silviu Purcărete-Dragoș Buhagiar - unul de calibrul autorului dramatic Marin Sorescu -, scena nu mai este inițial împărțită în două, ca în viziunea dramaturgului, ci deja asimilată de Peștele care-l expune pe Iona (pentru ca noi să-l putem vedea) ca pe o pradă de război sau, dacă vreți, ca pe un produs într-o vitrină. Încă înainte să înceapă acest spectacol, Iona este captiv, iar șansele lui de a se salva tind către zero. Protagonistul va păstra mereu prim-planul, însă linia pe care el se mișcă va fi nu înspre lume, înspre spațiul exterior, înspre noi, spectatorii de la Odeon; ci, dimpotrivă, înspre burta Peștelui înghițit de alt Pește înghițit de alt Pește, înspre închisoarea ce-l ține departe de lume, înspre adâncul claustrant și terifiant din care nu mai poate răzbi la lumină, afară.
Curând spectacolul chiar începe și "zidul" de hârtie care masca monstruoasa burtă de Pește va fi tăiat și dat jos de Iona, pentru ca el să se descopere, unde?, în locul de unde nu mai există întoarcere. Noi interpretăm preponderent literar, parabolic și metaforic o asemenea situație fără ieșire, însă un deținut politic va recepta într-un mod dureros captivitatea protagonistului sorescian, evocatoare de suferințe proprii. După cum aflăm din prefața lui Marian Popescu la antologia Ieșirea prin cer din 1984, piesa a fost reprezentată pentru prima oară "în stagiunea 1968/1969 a Teatrului Mic, în regia lui Andrei Șerban, cu George Constantin în rolul titular" - așadar, într-un context de maximă liberalizare a regimului totalitar comunist, la numai cinci ani de la eliberarea deținuților politici din România.
Citită într-o cheie social-istorică și realistă, Iona lui Sorescu nu este numai o parabolă, o ficțiune literară vorbind la modul general-uman despre o experiență-limită cu un personaj și o situație din Biblie, ci și un text dramatic convergent cu captivii din închisorile regimului și, în general, din întreg "lagărul socialist". Probabil că spectatorii japonezi care au văzut Iona în montarea Teatrului "Radu Stanca" și a Tokyo Metropolitan Theatre văd mai degrabă parabola acolo unde foștilor cobai din Estul Europei li se strânge carnea: o aceeași scenă, cu aceleași replici, are parte de varii interpretări, și asta fiindcă textul sorescian este mai mereu stratificat și permite chei diferite de lectură.
În pofida indicațiilor scenice de mai sus, autorul nu le-a făcut deloc viața ușoară regizorilor și scenografilor, mai ales celor din urmă, care trebuie să imagineze soluții noi pentru ceva atât de greu de reprezentat. Dialogul copleșitor al lui Iona cu sine însuși (în care-și mai amestecă pana ironică și Sorescu, prin enunțuri și aforisme dincolo de nivelul intelectual al personajului său) este greu de purtat de către orice actor și încă mai greu de transpus într-un decor atât de neobișnuit, nevăzut de nimeni dintre oameni. Căci cine o fi ajuns în burta unui Pește mare înghițit de alt Pește mai mare ș.a.m.d. pentru ca, scăpat cu viață de acolo, să ne relateze ce a văzut?
Scenografia trebuie deci să împace biblicul cu prozaicul contemporan, gesturile pescarului cu enunțurile lui pline de miez filozofic și poetic, imaginile din interiorul terifiant cu amintirile luminoase din viața de afară, simbolicul general-uman cu realismul cotidian al lagărului socialist est-european; și, în sfârșit, non-figurativul tablourilor dramatice soresciane cu încărcătura acelorași secvențe puse într-un decor figurativ. Lecția de teatru a lui Purcărete încorporează, aici, o lecție de scenografie a lui Buhagiar, care a construit, în asemenea condiții de dificultate obiectivă, un spațiu nu în litera indicațiilor textului sorescian, dar în spiritul lui Sorescu. Buhagiar l-a înțeles în profunzime pe marele dramaturg și a creat un întreg univers scenografic, care a potențat la maximum evoluția dramatic-tragică a personajului.
La drept vorbind, cu un asemenea carré de ași (piesa lui Sorescu, regia lui Purcărete, scenografia lui Buhagiar și muzica originală a lui Vasile Șirli), nu putea ieși decât un spectacol de referință, cei trei contemporani ai noștri colaborând la cel mai înalt nivel artistic pentru a reprezenta Iona acestui clasic al modernității care a devenit în posteritate scriitorul.
Extraordinar a fost, din nou, la Purcărete, felul în care el a folosit lumina, schimbând-o în funcție de registrul dominant al unei scene și atingând, la un moment dat, frumusețea de dincolo de cuvinte din tablourile maeștrilor flamanzi. Teatru pur am văzut și în secvențe atât de diferite ale spectacolului: fie la reconstituirea tabloului casnic, domestic, din satul bietului nostru pescar înghițit de Pește; fie la ieșirea personajelor secundare și mute din scenă, prin... dulapul din această gospodărie, ca în Narnia unde eroii ajung într-o lume fantastică și supranaturală (aici fiind situația inversă: ei reușesc să iasă spre lumea lor, spre deosebire de captivul etern Iona); fie la îmbătrânirea și "urbanizarea" eroului, care pare că trece prin toate fazele istoriei noastre postbelice, precum un Highlander al lagărului socialist, și își pune pe el un trenchcoat înainte de suicidul eliberator; fie în scenele de "dialog" mut, plastic-simbolice și picturale ca în filmele nordicilor; fie la metamorfozarea glasului însuși al actorului - Adrian Matioc - care l-a interpretat memorabil pe Iona... 75 de minute le-au fost de ajuns acestor artiști în adevăratul, deplinul sens al termenului pentru a cuceri total nu numai sala ticsită de spectatori, ci chiar textul sorescian, adică una dintre cele mai cunoscute, mai jucate, mai traduse, mai circulate și mai divers-reprezentate piese autohtone, pe scenele teatrelor din România și din întreaga lume.
La sfârșit, ca un ultim dar, tavanul de la Odeon a culisat și ne-a lăsat să vedem cerul, pe mine momentul ducându-mă cu gândul la Grecia Antică și la amfiteatrele ei în care, cu mii de ani în urmă, spectatorii câte unei lecții de Teatru se bucurau poate în aceeași măsură ca noi.
(foto: Mihaela Petre)