***
O Dacie 1300 din 1983 care funcționează și în 2024. O Dacie bej, primită de tată după ani buni în care e existat doar în visele tatălui (Fredi, jucat de Ramóna Gecse) și pe listele de așteptare ale epocii. Chiar și așa, e posibil ca Dacia să fi sosit cumva înainte de vreme, cumva ca un favor, cumva ca o răsplată pentru o faptă deloc măgulitoare a mamei (Nora, interpretată de Dorottya Nagy). Culmea e că totul e posibil să fi pornit de la lăudăroșenia / sinceritatea copilăroasă a fiicei (Katalin Berekméri e Victoria, eroina principală din Alaska), cumva pe modelul puștiului care îi scrie lui Moș Gerilă în Anul Nou care n-a fost. De la Victoria și îndrăgosteala ei ca din filme și reviste de Domnul inginer, prieten de familie al părinților (de asemenea, Ramóna Gecse) și funcționar în defuncta (?) Securitate a statului român comunist.
Paragraful de mai sus descrie doar unul dintre multiplele fire narative imaginate de Elise Wilk în zisul Alaska, unul din cele mai complexe texte din dramaturgia ei și a noastră, montat în premieră absolută în decembrie 2024 la Târgu-Mureș, ca o coproducție a Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național Tîrgu-Mureș și a Yorick Studio (adică, secțiunea de stat și cea independentă a teatrului de limbă maghiară din oraș). Aba Sebestyén apelează doar la patru actrițe (dar ce actrițe!), celor trei menționate mai sus alăturându-li-se Erzsébet B. Fülöp care interpretează fix 7 (șapte) roluri de vârste, condiții sociale și întinderi dintre cele mai diferite.
Printre altele, la început și la sfârșit, Erzsébet e "Alaska, o creatură strălucitoare", cum o numește distribuția oficială. Un înger, dezvălui eu. Un înger pentru Victoria. O însoțitoare de zbor, un copilot în călătoria pe repede înapoi printr-o viață de cinci decenii și ceva. Călătorie cu Dacia 1300, desigur :).
Victoria puștoaică, la mare, la Mangalia, făcând trăsnăi cu Cami din Arad (Erzsébet B. Fülöp). Victoria elevă, colega de clasă a Marcelei Penescu (Erzsébet B. Fülöp) cu care se bate pe o pereche din blugi aduși în România de revoluția victorioasă. Victoria abia ieșind din adolescență, iubindu-l pe Gustav cel venit din visatul Vest (Dorottya Nagy). Victoria, mama Anitei (Ramóna Gecse), cea care își așteaptă ani buni prima întâlnire cu tatăl, cea care, mai târziu, se va antura vremelnic cu Paula (Erzsébet B. Fülöp), una dintre nenumăratele iubiri ale tatălui. Victoria, fiica Norei, cea care va primi cândva vizita unei nemțoaice căutând dreptate și alinarea (Erzsébet B. Fülöp e și Jutta).
Și n-am epuizat personajele. Sau poveștile. Sau situațiile. Alaska e un mozaic multicolor, traversând epocile și moravurile, creionând marile speranțe și mângâind marile dezamăgiri. Actrițele își schimbă hainele și perucile la vedere (excelentă treabă a făcut designerul de costume Judit Dobre-Kóthay), în timp ce personajele pe care le încarnează își devoalează, cu discreție, sinceritate și nevoie de aproape, sentimentele. Nu e doar un eșantion major din România ultimelor 5 decenii în ceea ce vedem pe scena mureșeană, ci e un studiu de tipologii umane, preponderent feminine, care apropie spectacolul lui Aba Sebestyén de un film documentar. E important de spus că acest caracter cvasi-arhetipal al personajelor nu impietează cu nimic asupra firescului și fluenței ansamblului. Călătoria se derulează cu naturalețea care se întâmplă felii de viață observate de cineva cu mare poftă de oameni.
Hainele, Victoria și Dacia 1300 Berta țâșnesc din băncile de lemn care formează un fel cerc / arenă în mijlocul scenei (Beáta Sós e scenografa care a realizat decorurile). Lemnul deschis la culoare rimează cu marea, cu blocul și cu alte spații în care se derulează felurite acțiuni. Sugestia vizuală e dublată de cea sonoră. (Și) aici avem parte de un regal.
Tibor Cári e pe scenă, așezat la un pian roz, ale cărui clape produc sunete de pian, de vioară, de chitară (nu, nu e nici greșeală, e doar magia scenei și avansul tehnologiei mânuite de un artist care înțelege să-și facă treabă la standarde mereu mai înalte). Muzica lui călătorește prin stiluri și curente la fel cum povestea lui Elise Wilk panoramează epocile. Uneori, actrițele dansează pe ritmurile lui (coregrafie: Tünde Baczó). Alteori, vorbele lor izbesc aerul pe frecvența sunetelor născute de pianul cel roz și anexele sale digitale. Întotdeauna, muzica se insinuează în sala de spectacol ca un soi de alt personaj, de alt înger.
Da, există un cert unghi de privire feminin asupra vieții în Alaska. Detaliile biografice sunt mai degrabă cele ale copilelor, adolescentelor, adultelor. Piesa și spectacolul au însă potențialul de a rezona cu orișicare spectator.
Vă las plăcerea de a descoperi pe cont propriu finalul deloc previzibil imaginat de Elise și îmi permit să insist pe o anumită scenă apropiate de final. Întâlnirea mamă - fiică, Victoria - Anita, Katalin - Ramóna, de dinaintea nunții. Căderea măștilor. Admiterea eșecurilor. Stropul de solidaritate. Și-apoi revenirea la ce a fost, dar asta e un pic altă poveste. Înapoi la secundele alea de adevăr (Sebestyén biciuiește orice moment pe care îl crede susceptibil de prea mult roz, culoarea asta e rezervată pianului și acolo are grijă Cári să se joace cu așteptările și obișnuințele noastre).
În ochii lui Katalin Berekméri e toată deruta, alături de toată pofta de a fi. Adevărul e că habar n-avem de ce și cum ar trebui să trăim chestia care, când nu doare ca dracu', ne place de nu mai știm de noi de bucurie.
(Foto: Sándor Bereczky)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 3 iunie 2025 @ Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat Cluj)