În montarea lui Hunor von Horvath de la secția germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu (TNRS - premieră: mai 2025), Vinter / Iarna e, deopotrivă, întâlnirea din prezent dintre Ea (Fatma Mahomed, debutul în trupa sibiană, după o minunată perioadă petrecută în trupa Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe) și El (Daniel Bucher) și prevestește întâlnirea din viitor, dintre Ea (Viviane Havrilla) și El (David Cristian). Mă rog, putem citi prezentul & viitorul și ca vârstă adultă & adolescență, dacă preferăm.
Cei patru sunt mereu pe scenă. Replicile (în engleză, cu foarte mici excepții în română, pentru Ea, în germană, pentru El) sunt rostite de Fatma și Daniel. Viviane dublează, ca un ecou, parte din vorbele Ei, în timp ce Daniel rostește un singur cuvânt, la un anumit moment. În rest, exprimarea tinerilor e mediată de gest și mișcare, după cum corpul și dansul joacă un rol esențial și în interpretarea titularilor distribuției (coregrafia: Viktoriia Medviedieva). În esență, Iarna sibiană e un spectacol de teatru, dans, sunet și lumină.
Actorii interpretează, pe rând, câte un mare hit pop la microfonul amplasat pe un suport, în avanscenă (pregătire vocală & canto: Melinda Samson). Deasupra scenei, un cerc în formă de inel (verighetă?) slujește drept suport pentru proiectarea imaginilor video filmate live de două camere amplasate la stânga și la dreapta (cameră live: Iuliana Revencu & Vlad Sibișan, compoziție vizuală / montaj: Laura Bruma). Imaginile capturate pe viu sunt mixate cu elemente video când abstracte, când realiste, într-o cheie mai degrabă poetică (video design: Andrei Rancz). Din multiple boxe, văzute și nevăzute, hit-uri pop & rock din ultimele decenii se aud în versiuni vag ori masiv distorsionate, versurile lor rimând cu replicile lui Fosse (sound design: Micha Mendel & Kolozsi Tamás - ce nu e de recunoscut și, eventual, fredonat după două-trei măsuri, e, cel mai probabil, muzică originală compusă de același duo). Alte aparent boxe se dovedesc a fi uriașe surse de lumină, de soiul celor care însoțesc aparițiile mega-starurilor pe scenele lumii, vibrând adesea pe ritmul bass-ilor din boxe (light design: Nichita Teodorescu). Scenele lui Fosse sunt spațiate, la nivel verbal, de monoloage compuse de softuri de inteligență artificială hrănite cu replicile scenei abia încheiate și rostite de un AI cu voce feminină și de un altul cu voce masculină (adaptare text & texte AI: Ovio Olaru).
Impresionantă desfășurare de talente și forțe, așa-i? Inteligent și inspirat coordonate de Hunor von Horvath, ele se pun fără crâcnire în slujba gândului unificator / firului roșu al producției. Unitatea stilistică și conceptuală a spectacolului e cu totul remarcabilă. Capacitatea actorilor de a-și coordona mișcările, grimasele și tonalitatea, de a schimba, infinitezimal, sensurile cu fiecare rostire, cu fiecare gest, e cheia succesului. Momentele când demersul le e încununat de succes (cu precădere în scenele finale, dar spectacolul mai are, neîndoios, timp & spațiu de creștere) arată impresionant.
Și acum, o vorbă despre semnificații. Ce vedem, de fapt, dincolo de o poveste de iubire? De fapt, vedem o poveste de iubire? Unii vor zice că da, alții vor zice că nu. Exegeza textului e plină de variate interpretări. Teoria mea e că fiecare spectator atent al spectacolului sibian va vedea / auzi / interioriza propria sa Iarna.
Iarna mea vorbește despre provocare (a Ei către El), despre surpriză, teamă și instinctul de a feri privirea (ale Lui), despre acceptarea propriilor sentimente (a Lui), despre surpriză, teamă și instinctul de a fugi (ale Ei), despre acceptarea propriilor sentimente (a Ei). Ei bine, da, văd un happy-end.
Deși vorbele AI-ului (un soi de comentariu voice-over menit să lege mai abitir spectatorul de scenă) mă contrazic. Deși hainele (Fatma îmbracă hainele roșii și negre cumpărate de Daniel, în alb rămâne doar Viviane, așa cum era și Fatma, la început - e drept, albul îi era mânjit de roșu, poate de sânge, poate de răni) mă contrazic (proaspăt laureată UNITER 2025 pentru Lecția lui Bobi Pricop de la secția română a aceluiași TNRS, scenografa Oana Micu, deopotrivă decoruri și costume, are șanse să repete isprava în 2026, pentru Iarna).
Și totuși, Iarna mea are happy-end:)! Poate și pentru că am văzut totul ca pe un mare concert, pe o uriașă scenă 360o, în care fiecare e chemat să-și joace rolul vieții. Nu atât cu talent și/sau pricepere, cât mai ales cu sinceritate. Construindu-și, de pildă, din refrene de șlagăre cu milioane de vizualizări, poemul tip CNP.
(Foto: Volker Vornehm)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 30 mai 2025 @ Sala Lulu a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu)