"Dacă vrei spectatori la teatru, fă mai întâi o paradă afară", recomandă Eugenio Barba și Nicola Savarese în Cele cinci continente ale teatrului, tradusă de Vlad Zografi pentru Editura Nemira, în 2018.
An de an, festivalul Babel din Târgoviște debutează cu o paradă care a traversează tot orașul, pornind de la Turnul Chindiei și ajungând în Piața Mihai Viteazul, în mijlocul parcului Casei de Cultură a Sindicatelor, trecând prin cartierul vechi, de case, apoi prin cel nou, de blocuri, de la balcoanele cărora târgoviștenii privesc și filmează. O paradă cu măști, steaguri ale țărilor reprezentate de trupele din festival, mascote, petarde, mulți copii și, desigur, muzică inimoasă de fanfară, cântată de trupa Jandarmeriei.
În 2025, a treisprezecea paradă Babel a avut același parcurs nocturn, ca și un neschimbat entuziasm popular, adăugând un aer elegiac, amintind de vechi și FASTe ediții, ca și de tema noii ediții propuse, SPAȚIU.
Primele trei spectacole ale primei zile (7 iunie 2025) au enunțat angoasa morții: "Frica respiră în aceeași cameră cu mine", alarmează, în ritmul atacului beckettian de panică, protagonista spectacolului #nuEu, interpretată de Andreea Tănase, actriță a Teatrului Toni Bulandra, din Târgoviște[i]. A urmat monologul funebru al actorului Levente Kocsárdi, în Hamlet mortuus est[ii]. A treia reprezentație a adus-o în scenă pe văduva Popova, din Ursul lui Cehov, în interpretarea trupei Massini Cultural Association for Performing Arts, din Adrar, Algeria[iii]. Spectacolul cehovian a fost animat de motive coregrafice și muzicale din tradiția algeriană, ocazie cu care o întreagă galerie de instrumente cu corzi, asemănătoare mandolinei, a fost etalată: două kwitre și o kora, îmbogățite cu elemente decorative și pirogravuri. Câte o oră de spectacol pentru fiecare, care ne-au purtat prin trei dintre spațiile indoor ale festivalului târgoviștean.
A treisprezecea ediție a festivalului de arte ale spectacolului este pusă sub semnul Spațiu, noțiune teoretizată de Peter Brook, în Spațiul gol, în care autorul numea "scenă" orice spațiu gol traversat de un om, în timp ce altcineva îl privește. Regizorul considera suficiente aceste elemente pentru ca actul teatral să înceapă, rămânând doar Teatrului Sacru (cel care transformă invizibilul în vizibil) sarcina de a umple spațiul scenei goale și de a-i revela, astfel, sensul.
Din această perspectivă, teatrul revelator seamănă cu procedeul cianotipării, în fotografie. O veche imagine poate fi adusă în lumina unui nou sens, prin imprimarea sa pe hârtia de acuarelă și, pornind din acest nou punct, cu deschiderea perspectivelor spre noi tehnici plastice, constând în adăugarea straturilor de culoare, caligrafie, desen, pentru un rezultat care își depășește condiția de simplu "click" digital. Este ce tocmai experimentam, intens, înainte de a poposi la noua ediție a festivalului. De altfel, pe balcon a rămas la cianotipat ultima fotografie cu cățelul Cleo, care s-a decis între a fi sau a nu fi, în anul care a trecut. Este sezonul cianotipării, cu mult soare, pentru care o imagine nu este suficientă, pentru a fi revelată în noua lumină indigo - ea trebuie, mai înainte, să devină din pozitiv, negativ, trecând deci printr-o vremelnică lume a umbrelor. Este ceea ce înțeleg că își propune și teatrul noii ediții Babel, din Târgoviște, în timp ce eu, consemnându-i de aici devenirile, Visez să cianotipez cu frez pe hârtie de orez în Dodecanez.
[i]#nuEu este un spectacol de teatru performativ despre o femeie aflată în izolare care încearcă să-și recupereze viața confruntându-se cu propriul trecut. O femeie care își reconstituie viața într-un jurnal live, încercând să-și redobândească propria feminitate. O femeie care își descoperă vocea, un șuvoi de cuvinte, de trăiri, într-un amestec de sens și non-sens. Spectacolul este un puzzle, frânturi de povești, fragmente de viață care încearcă să se recompună. Totul este, aparent, fără noimă, la fel ca în orice univers beckettian, personajului principal revenindu-i sarcina de a pune evenimentele cap la cap. (din prezentarea spectacolului)
[ii]Hamlet mortuus est este un spectacol despre timp, despre "sentimentul timpului", astăzi. Timpul nostru, timpul vieților noastre. Deși speranța de viață crește cu fiecare generație, pare că avem mult mai puțin timp pentru toate decât generațiile de dinainte. Cum ne trec viețile sub această feroce compresie universală a timpului, cum schimbă el percepția omului, fie el rege, slujbaș ori gropar, asupra ultimei clipe de trăit și a morții? Cum ieșim de pe scenă? În câte feluri știm să ne despărțim de timp? (din prezentarea spectacolului)
[iii] Popova este o femeie văduvă. Soțul ei a murit în urmă cu șapte luni, dar ea încă nu își revine după pierderea lui. Servitorul ei, Luka, o sfătuiește să renunțe la doliu, încurajând-o să-și vadă vecinii, dar ea refuză, spunând că va rămâne în doliu până la moarte. Hotărârea ei se clatină odată cu apariția lui Smirnov, de la care fostul ei soț obișnuia să cumpere ovăz. (din prezentarea spectacolului)
