De această dată, scena teatrului târgoviștean a găzduit reprezentația trupei coreene BAN, fondată la Seul, în 1996, "din Spirit Colectiv Egalitar". Compania teatrală a călătorit de pe un alt continent, până la Târgoviște, pentru a juca scurta piesă didactică scrisă de Bertold Brecht, în 1929-1930. Spectacolul a fost prezentat sub forma unui musical, conceput de regizorul Jieun Kim, pe muzica lui Jinkyu Park. Apelând la formula muzicală a lecției teatrale brechtiene, trupa din Coreea de Sud a preluat inspirația spectacolului Cursa către Urga, plănuit în 1967 de compozitorul Leonard Bernstein, pe versurile lui Stephen Sondheim, pornind de la libretul lui John Guare, inspirat la rândul său de Bertold Brecht, dar rămas în faza de etern proiect. Inspirația poate că va fi fost de factură americană, dar formula muzicală este a originalului stil coreean Gangnam, extrem de cunoscut și de popular la nivel internațional, aflat în sincronizată actualitate sonoră, cu mare priză la public.
Brecht montat pe Gangnam Style, ilustrând o temă marxistă, despre justiția socială, este o lovitură de maestru din partea organizatorului festivalului din Târgoviște, altfel suprasaturat de glossă shakespeariană și de o pletoră de variații hamletiene.
În acest context turbo-progresist, devine inexplicabil afișul cu care piesa este promovată chiar de către Teatrul din Târgoviște, pe Facebook, o imagine din cadrul spectacolului care dă impresia de salut roman colectiv, ceea ce nu este nici pe departe și, având în vedere autorul piesei, nici nu putea fi.
Povestea este îndrăzneață și inovatoare, a flagelului omenesc ("nu există o plagă mai mare decât omenirea"), ilustrată fiind de negustorul Karl Langmann, plecat în imaginarul deșert Yahi, pentru a perfecta un contract de exploatare a petrolului, produs care, prin intermediul căilor ferate, aduce progres și civilizație. Pe drum, negustorul este însoțit de un ghid și de un cărăuș, numit peiorativ cu termenul, eponim, de "coolie" (un termen destinat forței inferioare de muncă din Asia). Vigilent și bănuitor cu privire la comploturile pe care clasa muncitoare, inferioară, le-ar putea urzi împotriva sa, negustorul Langmann îl concediază pe șerpaș, sub pretextul favoritismelor consimțite de acesta față de împovăratul Coolie. Drumul se dovedește anevoios și presărat cu multe pericole. Stihiile se dezlănțuie, cobrele veninoase pândesc la tot pasul, iar setea deșertului se succede deluviului, în așa fel încât tandemul exploratorilor este pus în situația de a-și disputa ultima picătură de apă din plosca salvator rămasă din toate rezervele, până la destinație. Frica se cuibărește în cugetul negustorului, care îl împușcă mortal pe Coolie, tocmai când acesta îi oferă plosca pentru a bea apă, confundând plosca cu un bolovan ridicat asupra sa. Coolie lasă în urma sa o văduvă și un copil, acum fără subzistență.
Urmează un proces judiciar, în care completul de judecată administrează toate probele, înțelegând corect întreaga desfășurare a tragicului eveniment. Concepția brechtiană nu are de-a face nici cu corupția completului de judecată, nici cu viciile de procedură, nici cu tertipurile avocățești (de altfel, inculpatul se apără singur, fără apărător specializat), nici cu clasica dezvinovățire a inculpatului sau cu ascunsul acestuia din urmă după vișinul circumstanțelor atenuante. Dimpotrivă, toate faptele sunt prezentate clar, corect, complet și necruțător, dovedindu-se pe deplin înțelese chiar de către completul de judecată, care le clarifică chiar el celor implicați, fără obiecții. Urmează interpretarea celor clarificate - și, aici, publicul este angajat să participe, votând cu pietre așezate pe balanța dreptății, pe talerul vinovăției sau al nevinovăției. Întregul vot, care angajează sala, este copleșitor în favoarea vinovăției. Pietrele dezechilibrează talerul justiției, nu mai încap pe acesta, se revarsă, cad pe jos. Sunt și câteva pietre - 13 la număr - așezate pe talerul opus, probabil din greșeala deciziei dintre dreapta și stânga (noțiuni diferite pentru privitorii din sală, față de perspectiva actorului de pe scenă, aflat cu fața spre public). Totul se petrece în ritmul antrenant al muzicii Gangnam, pe care actorii corului antic continuă să danseze, vivace, pe toată durata votului. Cu excepția negustorului Langmann, care face risipă de detalii de costum (cizme, curea, vestă cu lavalieră la cămașă, pistol, binoclu, ploscă, frizură bob și mustață à la Clark Gable), actorii corului antic sunt minimalist costumați, după toate regulile teatrului sărac, grotowskian (spirit înrudit, de altfel, cu cel al lui Brecht), Și, totuși, verdictul este unul de achitare, prin prisma clasei sociale pe care o reprezintă acuzatul, în raport cu clasa socială inferioară a victimei. În opinia judecătorilor, ei înșiși privilegiați, oamenii puterii se află mereu în legitimă apărare în raport cu slugile etern agitatoare. În definitiv - vine motivarea muzicală a deciziei judiciare - conceptele de stăpân și de slugă sunt "creații ale lui Dumnezeu".
S-a aplaudat trepidant, cu ropote prelungi și exces de chiuituri, nu doar pentru a marca felicitările cuvenite echipei, ci și din solidaritate cu personajul colectiv, prea des năpăstuit judiciar sau, dacă nu, conștient de periculoasele tribulații ale justiției omenești.
Un fapt care a stârnit entuziasm general a fost mesajul pe care actorii trupei au înțeles să îl transmită sălii, încă de când au lansat provocarea votului, vorbind doar în română. Au avut un discurs întreg, atât înainte de vot, cât și după acesta, ceea ce a cucerit definitiv audiența.
Se reedita spiritul paradei babeliene, din seara precedentă, căci spectatorii nu se mai dădeau duși, fiind pregătiți de o petrecere generală, pe scenă, și, poate, de o revoluție.
Brecht a triumfat, prin intermediul echipei coreene, care a știut să valorifice plenar mișcarea scenică, remarcându-se nu doar în genul muzical ilustrat, Gangnam, dar și în portretizarea stihiilor naturii sau a șarpelui, care s-au dovedit cu totul remarcabile.
Când lucrurile își ies din normă și excepția devine regula sunt multe învățăminte folositoare de tras, pentru situațiile în care viața își reintră în normal și regula revine la locul ei. Importantă este chestionarea cotidianului, a familiarului, a obișnuitului.
Publicului brechtian i s-a permis să plece ca după o mesă marxistă, în care îndemnul regulamentar, Ite, missa est, a putut fi în mod excepțional înlocuit cu "Mergeți în siguranța realității".