Dedicat lui Hamnet și tinerilor fără viitor, după cum se precizează în subtitlu, spectacolul pare coborât pe covorul negru, dreptunghiular al scenei ca și cum s-ar fi desprins și ar fi căzut greu de undeva din lumea fără spațiu și fără timp, în care s-au aglomerat suprapuse toate dihoniile, faptele atroce, suferințele și neputințele umanității.
Hamnet, singurul fiu al lui Shakespeare, moare la vârsta de 11 ani. Cinci ani mai târziu, Shakespeare își pierde și tatăl, așa încât perioada de doliu se va transforma, consumată dramatic, în Tragica poveste a lui Hamlet, Prințul Danemarcei. Ca și cum timpul ar avea ortografia lui proprie care amestecă nu doar numele, ci și suferințele, tragediile universale. Pruncii legănați și doiniți de mame devin fiii care țin de sfori zmeie confecționate din tați morți, umbre de nori peste carnavaluri grotești ale celor rămași, pustiiți, condamnați să rătăcească prin lume.
Eugenio Barba conciliază pe spațiul aparent limitat al scenei dramatice șase personaje care înfățișează, universalizând, cel puțin șase culturi, caractere și tipare lingvistice diferite.
Bătrânul Shakespeare este Julia Varley, o prezență scenică excepțională care transpune stări, ecouri, murmure, gesturi într-o simbolistică stranie, dar revelatoare. Culoarea feței, tunica și mantia, chiar și sfoara pe care o desface pentru a încercui povestea destinului lui Hamlet au în comun nuanțele unui albastru hieratic, solemn. Acest Shakespeare fără vârstă pare condamnat pe vecie să-și spună liturgic povestea, rostind în italiană un soi de messa polifonică, sacră. Am simțit personajul transpus succesiv în mai multe ipostaze: doica micului Hamlet (ori poate chiar Hamnet), corul antic ce declamă firul unei vieți tragice, vocea dramatică a unui demiurg ce consemnează povești, compune lumi și scrie destine, oglindindu-și de fapt spectatorii în marea sa operă. Cu acest Shakespeare coborât din lumea aglomerării de umbre și sorți incomplet consumate se deschide spectacolul: zaci gol în leagănul tău rece, părul tău castaniu este împrăștiat pe pământ, mă întind lângă tine și ascult strigătul amar al păsărilor de noapte, în timp ce pe fundal se doinește un cântec moldovenesc de leagăn, străvechi, dens ca un bocet: aidi nani, fata mamii, aidi nani, Aurica mamii, aidi nani, nani, draga mamii, aidi, nani, brândușuța mamii, tu ești floarea ce-i mai raru, din ostrovu' codriloru, ești frumoasă ca o zână, din povești, aidi, nani, nani... aidi, nani, nani... (Surorile Osoianu, Aurica mamei)
Hamlet și Hamnet se suprapun astfel încă de la început. Legănuțul așezat simbolic de bătrânul Shakespeare în mijlocul sacru al scenei își găsește ecou în jalea și duioșia cântului de leagăn ce acompaniază imaginile proiectate pe laterale: flăcări, prunci în leagăne ori ținându-și tații de mână, băieței-soldat cu arme reale, bufnițe în zbor, ulii amenințând.
Rina Skeel este Gertrude, Ulrik Skeel este Claudio. Părul incredibil de lung al Rinei, nasul ei coroiat, mișcările viclene, râsul sardonic, urletele, tonurile mieroase, dulceag disimulate ale vocii compun o Gertrude ca tipar al trădării, în timp ce Ulrik întrupează pe scenă grotescul autentic, pur, nu doar prin costumația ușor absurdă, de samurai circar, ci mai ales ca urmare a ochilor săi nedisimulați, diabolici, ce însoțesc un zâmbet încărcat de satisfacție, de totală detașare.
Interesantă și intrigantă în același timp este alegerea lui Eugenio Barba pentru rolul regelui Hamlet, cel ucis de Gertrude. Sub masca strigoiului putem doar să o ghicim pe actrița Else Marie Laukvik, care devine doar statură și voce de-a lungul reprezentației. Prin urmare, stafia nu este o simplă vedenie care bântuie, ci o reprezentare concretă, brută, a unui soi de spirit al pământului, un Statu-Palmă-Barbă-Cot, personajul fantastic din basme cu o prezență aproape permanentă pe scenă, care ajută post-factum actanții, îi ghidează, le vorbește sau doar îi secondează prin incantații. Costumația lui pare inspirată din portul popular specific dansului cu măști, un ritual păgân de trecere, necesar la moment de cumpănă și menit să alunge răul, să purifice sufletele. Sub coroana regală îi ghicim o altă coroană, sacrificială, de spini încâlciți prin pletele lungi, albe, în timp ce un pumnal îi atârnă de gât ca un colier sacerdotal. Fantoma regală poate fi și un N-aude-na-vede, acel Greul Pământului care se face că nu știe nimic, dar devine în simbolistica spectacolului vocea care dă glas legilor nescrise ale pământului care nu rabdă nedreptatea.
Alături de cuplul Gertrude - Claudio (atât de perfect compatibili în complicitatea și duplicitatea lor), dar de fapt în deplin contrast cu aceștia, se află celălalt cuplu: încă neîncepuții Hamlet și Ofelia. Tatăl meu, regele, e mort, strigă visceral încă de la prima replică prințul, al cărui glas vine din intuiții profunde, sinonime adesea cu nebunia. Identitatea lui e multifațetată; este deopotrivă și trubadurul medieval care-și prezice durerea cu arcușul viorii, și copilul ce-și joacă alienarea cucurigind, cucurigugaguuu, și spiritul debusolat, care caută neobosind adevărul, cerând restabilirea echilibrului. Pentru ca în final să rămână doar un Isus iconic, scoborât de pe cruce în brațele unei Ofelii, pentru Pieta, în contrast cu proiecția imaginii lor în oglindă, o Gertrude ținându-și vinovată vinovatul în brațe.
It is my dream, and it is my nightmare e rostit apoteotic de Hamlet, cu tonalități de bufon nebun, pe fundalul marșului funerar. Hamlet is mad, the world is mad, declamă ca personaj însuși Shakespeare. To be or not to be, îi strigă cu toții, cu reproș, copilului-prinț. My father was right; one must be cruel to be kind e replica hamletiană ce înseamnă pentru noi toți mai mult decât simpla resemnare. O asumare. Acest trebuie să fii crud ca să fii bun e menit să-ți persiste în minte, pentru că, în viziunea lui Emilio Barba, e mai puternic decât clasicul a fi sau a nu fi.
Ofelia este și ea un personaj cu o construcție scenică aparte. Tânăra și extrem de talentata româncă Antonia Cezara Cioază (absolventă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, devenită din 2022 actriță a Odin Teatret) se potrivește în rol până la ultimul fir de păr. Cu o prezență scenică feminină, mlădioasă, zveltă, puternică, Antonia dă glas unei Ofelii care prin seriozitatea și delicatețea ei trebuie să compenseze vertijurile carnavalești de carusel grotesc în care este prins Hamlet.
Cine-i acolo? Cine-i acolo? El, chiar el, regele mort... oprește-te, oprește-te, oprește-te..., strigă Ofelia, în timp ce prințul ei urlă înnebunit de durere. Foaie verde de harbuz, trece-un nouraș pe sus, nu știu-i ploaie ori ninsoare, ori lacrimi de fată mare, cântată apoi grav, duios, încercând să contrabalanseze cumva pentru Hamlet hidoasele ritmuri ale deșănțatului Born To Be Wild al Fanfarei Ciocârlia, pe care se consumă la vedere, în icnete și urlete grotești, erotismul vinovat al mamei lui cu noul rege, fratele tatălui său.
Bocetul corului incantat în spectacol de vocea personajului Shakespeare rezonează bine cu Yulunga, dansul spiritelor din mitologia aborigenă australiană interpretat de Dead Can Dance.
Cartea-oglindă, obiect magic deschis de Shakespeare ca o fereastră spre spectatori, devine aproape un personaj în sine, la fel ca celelalte obiecte-simbol gândite să dea de gândit. Mosorul de ață înfășurat de Gertrude în jurul fostului rege e doar teaca ce ascunde arma crimei; firul e roșu, semn că destinul celor doi, tată-fiu, e sângeros și tragic. Veștile al căror mesager e Ofelia sunt o carte, cartea unui destin, din care se vor desprinde, filă cu filă, plicuri goale. Totuși, unul din plicuri conține batista roșie prin care soarta își înștiințează victimele.
Dar poate cel mai semnificant moment, pentru mine cel puțin, a fost poemul lui Nichita Stănescu, integrat de Eugenio Barba în spectacol și rostit cu patimă și durere de Ofelia către final, Dezblânzirea: De mult negru mă albisem / De mult soare mă-nnoptasem / De mult viu mă mult murisem / Din visare mă aflasem / Vino tu cu tine toată / Ca să-ntruchipăm o roată / Vino tu fără de tine / Ca să fiu cu mine, mine/ O răsai, răsai, răsai / Pe infernul meu, un rai / O rămâi, rămâi, rămâi / Palma bate-mi-o în cui / Pe crucea de carne / Când lumea adoarme.
Pentru că viața e o moarte curândă cu care e bine să te împaci cât încă ești pe scenă. Mai ales că după acest fel de spectacol, actorii nici nu mai revin la final pentru aplauze.
(foto: Stefano Di Buduo și Annalisa Gonnella)
Hamlet's Clouds / Norii lui Hamlet - Odin Teatret, Danemarca
Text: Eugenio Barba și citate din Hamlet de William Shakespeare
Dramaturgie și Regie: Eugenio Barba
Distribuție: Antonia Cioază, Else Marie Laukvik, Jakob Nielsen, Rina Skeel, Ulrik Skeel, Julia Varley
Lighting design, video și poster: Stefano Di Buduo / Costume: Odin Teatret / Regizor tehnic: Knud Erik Knudsen / Asistenți regie: Gregorio Amicuzi, Julia Varley
Joi, 12 iunie 2025 - Casa de Cultură a Sindicatelor Târgoviște - BABEL F.A.S.T. 2025