În vara anului 2025, la Târgoviște, în cadrul Festivalului de Teatru BABEL, am descoperit că Eugenio Barba nu este doar un nume pe o carte aflată pe raftul din biblioteca mea dedicat teatrului. Eugenio Barba, în carne și oase, în cămăși albastre și pantaloni de in respira printre noi, chiar dacă părea că aparține altei lumi, împrăștiind zâmbete și lumină. Alături de el am descoperit lumea din Odin Teatret, și ea reală, cu oamenii simpli, dar aparte, preoți și preotese dintr-o religie a spiritului țâșnit din pământ și din vis. Tot atunci l-am reîntâlnit pe Kafka, un Kafka în stare să danseze printre trupuri și minți. Citisem Metamorfoza sa și eram printre cei care s-au întrebat: "Cine a fost Gregor Samsa înainte? Ce vise, ce spirite, ce frici l-au transformat într-o insectă?" Întrebări la care un artist a încercat să răspundă: Lorenzo Gleijeses. Văzusem Parthenope, superbul film al lui Sorrentino în care Lorenzo interpreta rolul unui tată boem, dizolvat în timpul și durerea pierderea fiului său. De data aceasta, Lorenzo dansa. Dansa cuvinte, stări, idei, angoase, amintiri. Nu știu ce m-a impresionat mai tare. Ideea că poți transforma nuvela lui Kafka în dans? Povestea îndelungată a acestui spectacol? Dansatorul în sine?
Proiectul Una giornata qualunque del danzatore Gregorio Samsa / An Ordinary Day in the Life of the Dancer Gregorio Samsa este produsul a multor ani de repetiții și a multor ani de idei și de așteptare. A început ca o creație a lui Mirto Baliani (lumini și muzică) și Lorenzo Gleijeses, cu scopul de a fi reelaborată de diverși artiști, fiecare aducând contribuții individuale. Primul dintre aceștia a fost Michele Di Stefano, coregraf și interpret, câștigător al Leului de Argint la Bienala de la Veneția din 2014, care a îndreptat produsul spre dansul contemporan. Ulterior Lorenzo i-a întâlnit pe Eugenio Barba și Julia Varley în Danemarca, la Teatrul Odin. A urmat un parcurs de formare și cunoaștere în baza metodei de studiu creată la Hostelbro, parcurs implicând spectacole, întâlniri și seminarii în Italia și Europa care consolidat relația specială dintre Barba, Julia Varley și Lorenzo Gleijeses.
Când regizorul l-a văzut pe Lorenzo Gleijeses interpretând, s-a născut ideea Metamorfozei, deoarece mișcările sale i-au amintit de Kafka. Conceptul lui Baliani și-a început propria metamorfoză incluzând texte ale scriitorului. Barba a divizat spectacolul pe tablouri. Putem identifica, de asemenea, munca regizorală a lui Eugenio Barba în atenția actorului la "formă" și simplitate. Spectacolul s-a născut, așa cum adesea se întâmplă în laboratorul lui Barba, din întâlnirea astrală dintre regizor și actor. Nu dintr-o comandă, mai degrabă dintr-un proces. Gleijeses a lucrat pe fragmente din Kafka, pe improvizații fizice, pe amintiri personale legate de eșec, marginalitate, sentimentul de nepotrivire. Din aceste straturi s-a decantat figura lui Gregorio ca alter ego al artistului: dansatorul care, într-o lume pragmatică, devine inutil, indezirabil, incomod. "Ziua obișnuită" devine astfel parabola condiției creatorului.
În raport cu Metamorfoza, spectacolul păstrează esența: alienarea, rușinea, claustrarea, degradarea relațiilor familiale. Dar renunță la realismul camerei închise și la narativitatea explicită. În schimb, construiește un spațiu mental. Gregorio este prins într-un perimetru invizibil, iar fiecare încercare de a-l depăși pare sortită eșecului. Nu există efecte vizuale spectaculoase, ci doar o lumină care sculptează corpul și îl fragmentează, făcându-l uneori să pară mai mic, alteori disproporționat.
Muzica nu curge "în armonie" cu dansul, ci se opune, frânează sau răstoarnă sensul mișcării. Uneori, dansatorul pare "să lupte" cu ritmul sonor, ca și cum ar fi prins într-un mecanism străin. Alteori, muzica taie brutal mișcarea, ca un ordin sau o mustrare. Muzica devine adesea vocea anxietății, a presiunii sociale, a tatălui autoritar sau a propriei minți. Nu este melodică, ci fragmentară, compusă din zgomote sintetice, pulsații metalice, ticăituri deformate, o combinație de sunete ambientale distorsionate și bucăți muzicale repetate obsesiv. Muzica creează tranziții între stările fizice, delimitează tablourile.
Ceea ce impresionează major în spectacol este capacitatea performerului de a rămâne simultan vulnerabil și riguros. Nu asistăm la o improvizație haotică, partitura este exactă, repetată, șlefuită. Fiecare tremur este controlat, fiecare cădere are o logică internă. Suntem pe teritoriul lui Barba: teatrul precis, riguros, cu sens.
Deși Gregorio este singur pe scenă, el interacționează cu alte personaje prin diverse voci. Lorenzo Gleijeses este chiar fiul unui artist, își valorifică povestea personală, deci nu ne miră să auzim vocea acelui tată actor (vocea este a tatălui său, actorul și regizorul Geppy), așa cum nu ne miră să auzim vocea lui Barba înregistrată dând instrucțiuni, consiliind într-o manieră paternă în direct pe actorul-interpret.
Celebra scrisoare a lui Kafka către tatăl său absurd și abuziv se aude potențată de coloana sonoră a lui Mirto Baliani. Scrisoarea către logodnica sa ilustrează chinul lui Kafka de a nu ști să iubească banal și necomplicat precum ceilalți. Apoi, într-o cadru iluminat superb (Mirto Baliani), ne întoarcem la ceea ce pare esența performanceului: obsesia artistului către perfecțiune. Gregorio nu este o insectă, ci un dansator care, într-o zi "obișnuită", descoperă că propriul corp a devenit teritoriu ostil. Spectacolul explorează exact acel moment kafkian al trezirii. Citind jurnalele lui Franz Kafka, întâlnim această notă: "Am dormit, m-am trezit, am dormit, m-am trezit, viață mizerabilă". Brusc, Una giornata qualunque del danzatore Gregorio Samsa / An Ordinary Day in the Life of the Dancer Gregorio Samsa nu vorbește doar despre Kafka. Vorbește despre fragilitatea identității, despre corpul care trădează, despre artistul care se trezește într-o lume ce nu mai are nevoie de el. Este o meditație fizică asupra singurătății și asupra demnității de a continua să dansezi chiar și atunci când ai devenit, pentru ceilalți, o anomalie.
În prolog asistăm la un ritual zilnic tradus în gesturi mecanice, repetitive (spălatul pe față, îmbrăcatul, mersul la muncă) pe fundalul unui tic-tac obsesiv combinat cu sunete industriale. Treptat apar primele spasme, tremururi, articulațiile parcă cedează, lăsând corpul să "vorbească altfel" prefigurând începutul transformării.
Vedem, la început, încheieturile mâinilor în lumină, apoi picioarele, apoi încet-încet întreg trupul iese puțin câte puțin din întuneric putând a fi urmărit în ceea ce pare a fi o zi de pregătire, de repetiții chinuitoare pentru acest artist înainte de premieră.
Gregorio Samsa este convins că printr-o repetare obsesivă poate să atingă cel mai înalt nivel de precizie tehnică și calitate interpretativă, dar perfecționismul său îl aruncă în angoasă și în oniric, zdrobind granițele dintre real și imaginar. Gregorio este prins în condiția sa de dansator. Într-o secvență, corpul dansatorului se contractă lent, apoi explodează într-un salt sugerând anxietate, dorință de eliberare, presiune internă. În altele, ilustrând fragmentarea identității, dansatorul își repetă mișcările ca și cum ar fi urmărit de un "sine paralel" sau de o autoritate invizibilă. Corpul se avântă spre lumină, pași sunt repezi, alergarea pe loc, parcă într o dependență de perfecțiune. Repetiția obsesivă devine o formă de alienare: corpul e prizonier, mișcările, inițial clare și elegante, cedează în fața uzurii inevitabile. Corpul devine arenă de luptă între perfecțiune și autenticitate. Mișcările, duse la extrem, cresc în densitate: e vorba despre o coregrafie a rezistenței. La un moment dat corpul abandonează orice măsură: plonjee, tumbe lente, cădere brutală, ca în final să capete puterea să se ridice.
Artistul simte nevoia unei explicații: "Repetă Samsa secvențele sale coregrafice, precum un nou Sisif, dintr-un impuls patologic? Sau este pur și simplu condus de dorința de a maximiza rezultatele muncii sale și de visul utopic de a depăși limitele impuse de natura sa umană? Mișcările pe care Gregor le repetă neobosit sunt rodul unui angajament profesional și al unei munci conceptuale meticuloase care au dobândit o atenție și un echilibru pe care acțiunile sale din viața reală nu le posedă. Gregor este ca un păianjen care nu se poate abține să nu-și țeasă propria pânză. Căutarea sa artistică pentru libertate îi dublează propria viață, dobândind o bogăție labirintică ce va fi sfâșiată de voința de a se urmări pe sine." (Lorenzo Gleijeses)
Tehnica sa nu este demonstrativă, nu caută virtuozitatea spectaculoasă. Se simt influențe din biomecanică, din trainingul specific Odin Teatret, dintr-un dans contemporan care privilegiază centrul de greutate coborât, dezechilibrul controlat, fracturarea liniei clasice. Mișcările sunt adesea segmentate, ca și cum corpul ar fi împărțit în zone autonome care nu mai comunică firesc între ele. Spatele se arcuiește într-o convulsie reținută, brațele capătă o autonomie aproape stranie, iar mersul devine o succesiune de mișcări, ca și cum podeaua ar fi instabilă.
Această tehnică produce o metamorfoză fără mască, fără costum de insectă. Transformarea este sugerată prin treceri succesive: din fluid în sacadat, din vertical în orizontal, din uman recognoscibil în aproape-animalic. Barba mizează pe variațiile de ritm, pe alternanța dintre imobilitate și explozie. Tăcerile sunt la fel de expresive ca mișcarea. Spectacolul nu șochează, te lasă cu senzația că ai asistat la o autopsie delicată a unei ființe vii, iar în această "zi obișnuită" recunoști, neliniștitor, propria ta posibilă metamorfoză. La fel cum retrăiești anxietatea de a nu mai fi "util", spaima de a nu mai fi înțeles, judecata celorlalți ca formă de moarte socială.
Lorenzo Gleijeses susține un spectacol de aproximativ o oră într-o căutare nesfârșită a perfecțiunii, dar și a sentimentului de libertate la care un creator nu va renunța niciodată, indiferent de carapacea care vrea să îl strivească.
(foto: Augustina Iohan)