Documentarul După cioate (2025, r. Mihai Gavril Dragolea, Radu Mocanu) explorează acest fenomen extrem de dăunător, din perspective multiple: economice, biologice, politice etc. Firul roșu al poveștii urmărește un activist de mediu din Vatra Dornei, care face tot posibilul să oprească - sau măcar să reducă - tăierile ilegale din zonă. Filmul folosește inclusiv elemente de found-footage, lucru care îl scoate din această zonă a documentarelor clasice, încercând să surprindă o realitate crudă pe un ton cât mai necenzurat.
Cei doi regizori pleacă în călătorie împreună cu Tiberiu Boșutar, un influencer care documentează live pățaniile pe care le întâmpină în aparent imposibila misiune de a salva fauna României. Înarmați cu camere de filmat și un curaj admirabil, cei trei încearcă să expună ilegalitățile care se petrec în pădurile virgine ale României, acolo unde corupția și hoția nu au limite.
O parte din film (cu siguranță cea mai relevantă), are acest aspect de found-footage, care adaugă o doză de autenticitate. Filmări din mână, cameră tremurândă, unghiuri neobișnuite și planuri secvență care consolidează natura realistă în care e situat documentarul. Participăm astfel, alături de regizori, la încercările de a surprinde fiecare conversație a domnului Boșutar cu autoritățile, pădurarii, garda forestieră, și, nu în ultimul rând, cu instituția care se dovedește a fi cea mai problematică: ocolul silvic. De la prima lor încercare de a-i trage la răspundere pe cei responsabili pentru câțiva copaci tăiați neregulamentar, trioul se confruntă cu oameni care îi asigură că va începe o investigație care cel mai probabil nu va duce nicăieri; ba chiar în peisaj apare și un pădurar extrem de reticent, care pur și simplu urăște camerele de filmat.
Astfel de altercații se repetă pe parcurs, unele escaladând la violență fizică și distrugerea echipamentelor pe care se aflau materialele filmate. Documentarul ar fi trebuit probabil să continue în regim normal, cu investigarea pădurilor și demascarea celor care le defrișează, dar întorsătura pe care o ia filmul din momentul în care protagoniștii sunt atacați și întreg echipamentul este distrus duce proiectul într-o zonă nouă: tragerea la răspundere a celor care i-au asaltat pe cei trei. Discuții cu avocați, procese în instanță și o nouă misiune de descoperire a celor care nu vor să se afle adevărul, persoanele care orchestrează totul. Aici se observă de fapt implicarea ocolului silvic, această instituție statală, în operațiunile ilegale ale hoților. Un nou fir narativ, care a generat un alt final și un alt deznodământ, nu neapărat cel anticipat inițial.
Un alt segment al poveștii documentează procesul de plantare și creștere a diferiților pomi fructiferi. Aceste demers aparține regizorului Mihai Dragolea și funcționează ca paralelă comparativă între cei care distrug biosfera țării și cei rămași să o salveze. Mesajul rezultat din această încercare - de a înceta acțiunile distructive asupra mediului și economiei - este unul destul de vag, similar într-un fel cu cel din Zodiac, unde criminalul nu este văzut deloc pe tot parcursul filmului, iar cazul rămâne complet nefinalizat în final, concluzia fiind una mai degrabă descurajantă. O lume în care dreptatea și corectitudinea sunt obținute cu sacrificii imense, dar dacă la Zodiac ne putem relaxa știind măcar că acel criminal e mort, ei bine, aici discuția e total opusă, faptele defrișatorilor de păduri neîncetând nici până în ziua de azi, la 7 ani de la filmarea materialelor. Faptul că cei cu care protagoniștii încearcă să se lupte nu apar nici o secundă în film, arată clar că vorbim de o luptă împotriva unui sistem mai degrabă decât împotriva unui singur individ, sistem care este cât se poate de activ și care nu ar rata nicio ocazie să facă ceva în avantajul propriu.
De ce e relevant acest film și de ce e important să fie văzut de spectatorul român? Evenimentele prezentate, toată corupția și frauda relevată în film, probabil că reprezintă doar un procent insignifiant din cazurile raportate către autorități, la rândul lor, acestea fiind doar un mic procent din cazurile petrecute în realitate. Fenomenul este perpetuat de peste 20 de ani, de când se presupune că a fost semnat contractul în care președintele de atunci al țării, Ion Iliescu, a vândut pădurile autohtone austriecilor.
Dar cred că problema e mult mai apropiată de noi: pentru că noi suntem cei care ne sabotăm și nu străinii, în această luptă contra corupției. Cum ar spune cineva din film, hoțul strigă hoții. Problema corupției e o chestiune serioasă care pune țara noastră într-o lumină clar nefavorabilă pe harta Europei, inclusiv pe harta UE. Însă faptul că mereu încercăm să dăm vina pe alții pentru greșelile și faptele pe care noi ca popor le comitem, e mult mai grav. Nu cred că ne mai putem preface că totul e problema statului și a sistemului, atâta timp cât refuzăm să privim adevărul în față și să încercăm să ne implicăm cu totul în rezolvarea problemei.
După cioate reușește să te imerseze pe toată durata lui: simți că participi activ la ce se petrece, primind astfel o șansă de a vedea cu proprii ochi faptele care chiar dacă la prima vedere pot părea absurde sau ireale, sunt mai frecvente decât ne-am putea imagina. Ce facem în continuare cu informația pusă la dispoziție de film rămâne o întrebare la care trebuie să căutăm împreună răspuns.