Desigur, filonul stereotipal al filmului este evident, prin povestea personajului principal care trebuie să evadeze din cotidian - este cea mai la îndemână abordare, pentru că Tom chiar va reuși în urma experiențelor sale să prindă curajul de a lăsa în urmă tot ceea ce îi era familiar. Însă cumulul de cunoștințe despre insulă al lui Jan-Ole Gerster se coagulează în simboluri care îl însoțesc pe Tom la tot pasul și la care Sam Riley știe să reacționeze subtil. Antrenorul plictisit nu este doar lovit de curajul impulsiv de a-și schimba viața, ci are parte de o serie de mici cuceriri care îl fac să-și schimbe cu totul perspectiva - fie că vorbim de lucruri înțelese dar nespuse, despre piste deschise și intenționat uitate astfel, despre simboluri numerologice ale camerelor de hotel dezordonat numerotate. Există în film o apropiere reală de cultura insulei, dar fără ca aceasta să fie transformată într-un eșantion antropologic: ea se distinge prin contrastul dintre liniștea peisajelor și agitația din resort. Hotelul all-inclusive este o utopie tristă a turiștilor care nu știu că paradisul se găsește în plajele libere, în valuri, în deșert, în peșteri. Și Tom a uitat acest lucru. Deja de-al locului, el se refugiază în viața de noapte de pe insulă și regăsește frumusețea peisajelor de abia prin familia de turiști de care se apropie fatal: Dave (Jack Farthing), Anne (Stacy Martin) și fiul lor Anton (Dylan Torrel) - ei vor deveni impulsul lui Tom să părăsească insula.
După prima sa întrevedere cu Fuerteventura, Jan-Ole Gerster este marcat de potențialul cinematografic al zonei, conservat în film prin peisaje largi și alternanțe de lumină - câteodată suprasaturată de galbenul-portocaliu al soarelui, câteodată emanată de clar-obscurul zenitului, câteodată translucidă, din cauza unui fin strat de nisip ridicat de vânt. Prin acest cadru (filmat de Juan Sarmiento G.) va plimba Tom familia de trei, de care se atașează treptat. La început, prin lecțiile de tenis pe care i le dă lui Anton. Apoi, printr-o serie de dublete favor-recompensă, neobișnuită pentru Tom, care ne apare la începutul filmului nonșalant față de cursanții săi: antrenorul le face rost de o cameră mai mare în hotel; Dave și Anne îl invită la cină drept mulțumire, iar antrenorul se oferă ca în următoarea zi să le facă un tur al insulei; la finalul excursiei rămân cu toții la un pahar, de unde Tom și Dave merg în clubul Wikiki - un șir de evenimente parcă intuitiv favorizate de fiecare din persoanele implicate. Astfel, se dezvoltă o legătură suficient de strânsă între cei trei încât Dave și Anne să ajungă să-și spele rufele în public. Aflăm, alături de Tom, motivul căsătoriei lor și faptul că nici măcar ei înșiși nu se consideră părinți cu adevărat buni. Vedem înțepături legate de o suspiciune a lui că soția l-a mințit că ar fi tatăl lui Anton. Cea mai răspândită legendă a vulcanului Lazarete păstrează povestea unui rege cu paternitate îndoielnică asupra fiului său - suspiciunea este chestionată prin piele deschisă și păr blond. O analogie perfectă pentru scenariul Insulei, cu un cast atât de inteligent alcătuit încât faptul că Jan-Ole Gerster ne lasă să speculăm asupra adevărului e compensat de indicii oferite de aspectul actorilor: aceleași mărci ereditare ca în legenda insulei descâlcesc și în Islands firele încurcate ale poveștii, acolo unde confesiunile sunt în permanență reprimate.
Cea mai apropiată idee de familie este pentru Tom un cuplu în vârstă, Raik (Ahmed Boulane) și Amina (Fatima Adoum), care s-a preocupat toată viața de o fermă de cămile destinate plimbărilor pentru turiști. Ei se pregătesc să-și închidă afacerea: au muncit destul încât să poată duce o bătrânețe liniștită în locul de origine, Casablanca. Cu ei face cunoștință și familia de trei și cu atât mai bine este evidențiată viața lor privilegiată, dar cu neînțelegeri continue, față de liniștita împăcare a lui Raik și Amina.
Una dintre cămilele lui Raik, hipersensibilă la tremurul pământului, evadează în repetate rânduri de la fermă, derutată fiind de activitatea vulcanului Lanzarote, despre care localnicii știu că poate erupe în orice moment. O metaforă minunată a animalului interconectat cu vibrația pământului anunță că nici Tom nu va putea mai rezista multă vreme în lava monotoniei în care își duce traiul. Pentru că antrenorul va da în repetate rânduri de această cămilă evadată de la fermă - în amândoi bolborosește sentimentul tacit al erupției.
Partea noir și polițienească a romanului apare prin vaga legătură dintr-un trecut îndepărtat al lui Tom cu această familie și prin dispariția lui Dave. Deși pare întâmplător că familia a ales tocmai acest resort pentru vacanța lor, ne este sugerat că Anne a făcut deliberat această alegere. Constant ea a tatonat terenul unei posibile reînvieri a trecutului pe care intuim că l-ar fi avut cu Tom - încă o dată: regula jocului propus de Jan-Ole Gerster este că nicio ipoteză nu se confirmă prin mărturisiri. Noroc cu Stacy Martin care știe să fie suficient de inexpresivă (atunci când e cazul), încât atunci când scapă o expresie necontrolată știm că este semnul ei să fim atenți! În ceea ce privește dispariția lui Dave, adevărul va anula imaginea lui de adolescent bătrân, care face poze, glumește și întreține atmosfera. Scenariile polițiștilor și ale lui Tom și Anne, care fac echipă (convenabil!) pentru a-l găsi conduc către tragice ipoteze. Când, de fapt, acest personaj construit deliberat superficial a dispărut dintr-un motiv dacă nu de-a dreptul metafizic, măcar dionisiac (cu toate că suntem mințiți de fațada sa hiper-apolinică): beția i-a dat imboldul de a traversa întregul golf pentru a se arunca în craterul vulcanului Lazarete, despre care auzise în treacăt de la Tom că este activ. Ce fascinație neobișnuită pentru un personaj atât de simplu! Pentru că Jan-Ole Gerster nu ne dă decât piesele puzzle-ului, actorii sunt cei care trebuie să ne dea hinturi despre secretele personajelor lor. Jack Farthind știe acest lucru și îi adaugă lui Dave o tacită nuanță maniacală.
Cel mai captivant element al scenariului este capacitatea structurării unui întreg narativ care se activează în spectator numai prin fracturile de informație care îi sunt livrate. Un fel de bârfă geometric alcătuită astfel încât să pui cap la cap rămășițele lăsate de replici, de atitudini, de gesturi. Pentru că sunt multe pistele lansate, fie numai ca să inducă în eroare, fie ca să fie stopate și abandonate, pentru a ne lăsa pe noi să speculăm. Nimic nu este sigur, dar totul este atât de clar. Suntem în mijlocul unui moment care își conține și trecutul și viitorul, fără a ne fi explicate: trebuie să prindem din zbor, pentru a înțelege cu adevărat ceea ce traversează Tom. Recepționera Maria (Bruna Cusí), de care Tom pare a fi apropiat de ani, îi ține partea și îl ajută cu mici favoruri, până când între ei se produce o separație - însă nu ni se va prezenta niciodată dacă măcar se va fi rezolvat conflictul dintre ei. Un anchetator iscoditor (Ramiro Blas) are indicii că Anne este vinovată de dispariția lui Dave - bluffing sau și mai multe secrete? Niciodată nici noi, nici Tom nu vom ști cu adevărat despre ce a fost vorba. Raik și Amina pleacă fără să-și ia rămas-bun de la Tom etc. etc. etc. O serie de evenimente lăsate nerezolvate care arată ceva foarte simplu: că necesitatea de a părăsi un loc pentru a începe o nouă viață depășește nevoia de a-ți încheia pe deplin socotelile cu cea veche. Câteodată viața ți-o dă la fileu când te aștepți mai puțin, fără a avea toate lucrurile puse la punct. Important e ce faci, o prinzi?