Intervine accidentul fatal de automobil din tunel. Camera urmărește un șir de lumini în beznă, ne dumirim după un timp că sunt luminile din tunelul rutier, până la explozia fatală. Aflăm ulterior că Diddi moare în accident și grupul de prieteni rămâne șocat. Tragedia îi marchează pe fiecare. Întunericul se luminează treptat, dar nu total, întrucât relația dintre Una și Diddi nu îi este dezvăluită Klarei și Una trebuie să sufere în tăcere. Până când, în loc de o dezvăluire furioasă a secretului, suferința comună le face să se apropie. Pentru că ele sunt victime ale aceleiași tragedii și măiestria cameramanului de a le suprapune imaginile în suferință este binefăcătoare, concluzivă. Experimentele de la Școala de Arte, unde alcoolismul e rege și Diddi leșină în urma experimentului său îngurgitând din greu alcool, nonconformismul, sfidarea mersului pe trotuar când poți merge pe carosabil, distanța, chiar ura față de părinți sunt lăsate în urmă. Prezența morții îi transformă pe toți. Coeziunea grupului devine mai evidentă la suferință. Părinții conservatori, urâți pentru asta, devin consolatori, și apar secvențial sau sunt chemați la telefon și li se încredințează mici secrete. Ceremonialul funerar e cu totul diferit față de cel din secolul trecut, cum, de pildă, apare în filmele noastre cu țărani din anii '70 sau este prezentat chiar în cadrul acestei ediții a TIFF-ului în producția estoniană din 1978 Naine kütab sauna / A Woman Heats the Sauna / O femeie pregătește sauna (r. Arvo Kruusement), cu babe îmbrăcate în negru la priveghi, pregătind mâncarea pentru pomana mortului, cu fanfară și lumânări, cu agitația și participarea întregului sat la moartea unei bătrâne. Tinerii marcați de tragedia accidentului mortal neglijează doliul vestimentar, beau ritualic tărie ca babele din satul estonian, dar habar nu au de bocete și chiar se leagănă în ritmul muzicii, desigur, un dans eliberator, frisonant, dureros, încropit în apartamentul unuia dintre ei. Suferința e analizată pe linia unei profunde interiorizări cu prim-planuri de fizionomii îndurerate, gesturi de consolare și expresii de neputință omenească în fața tragediei.
Răvășit de durere e chipul actriței Elín Hall, cea care o interpretează pe Una. Pentru acest rol ea a primit trofeul Cea mai bună actriță la premiile Edda 2025. De altfel, și Rúnar Rúnarsson a fost răsplătit cu premiul Cel mai bun regizor, numai excelentul cameraman (Sophia Olsson) nu a primit niciun premiu și în majoritatea cazurilor nici măcar nu e menționat în echipa tehnică a realizatorilor. Păcat. Succesul filmului i se datorează în mare parte și lui. Sophia Olsson realizează imagini de o uimitoare expresivitate, cum ar fi cea cu biserica luterană cu turn în formă de orgă imensă, în fața căreia apar cele două fete încercând exerciții de levitație. Parcă îți vine să te înalți cu ele, atât de pronunțat sunt puse în evidență liniile de fugă ale fascinantei construcții arhitecturale Hallgrimskirkja, cea mai înaltă biserică din Islanda. Promovarea acestui edificiu în film e meritorie, perfect motivată și binevenită.
Katla Njálsdóttir e Klara, rivala, iubita oficială a lui Diddi (Baldur Einarsson, puțin prezent pe ecran, dar obsesiv prezent în mintea celor îndurerați de moartea lui). Mikael Kaaber e Gunni și Ágúst Wigum e Bassi, alți amici din gașcă cu onomastici specific islandeze și fizionomii specifice. Tot imaginii îi revine rolul important de a fixa în memorie peisajul tratat ca incipit și epilog. Două siluete pe malul mării, în asfințit. La început Una și Diddi, la sfârșit Una și Klara. Privind apusul de soare, Klara spune cu glas abia șoptit: "Parcă soarele ar fi Diddi care își ia rămas bun de la noi". Nu mai e nimic de spus.
Înainte de Ljósbrot / When the Light Breaks / Lumină în întuneric a fost proiectat scurtmetrajul O, un film-surpriză pe tema alcoolismului al aceluiași regizor islandez, multiplu premiat, ceea ce înseamnă că numele Rúnar Rúnarsson trebuie reținut ca reprezentând un regizor de marcă (de altfel primele lui două filme au fost premiate la TIFF în edițiile anterioare, Eldfjall / Vulcano cu premiul pentru Regie în 2011 și Þrestir / Sparrow cu Premiul special al juriului în 2016, al treilea, Bergmál / Echo deschizând ediția de pandemie a TIFF-ului, în 2020).