Grand Prix of the Generation 14plus International Jury. Așa sună, în engleză, premiul acordat lungmetrajului de debut al irlandezului Brendan Canty (prezent la TIFF) la Berlinala 2025. Alături de Generation Kplus, Generation 14plus formează cele două secțiuni pe care marele festival le dedică, de zeci de ani, viitorilor cinefili. Din 2025, tradiționalul program al TIFF-ului, EducaTIFF - care a primit un festival separat -, se transformă în secțiunea Teen Spirit, beneficiind de propriul juriu de 15 localnici cu vârste între 16 și 20 de ani (prezentați pe scena Galei de Deschidere de Mihai Chirilov), ce vor avea, în 2025, de ales dintre 8 filme, printre care și Christy (program integral al secțiunii, aici). O încercare de a rupe barierele, de a limita distanțele, de a evita pierderea contactului dpdv valori, gusturi, sensuri, între generații.
***
"Salt to the earth you are!" îi aproximativ spune (filmele irlandeze au nevoie de subtitrări și în engleză!) Chloe lui Christy, fata homeless dependentă de droguri pe care acesta o întâlnește întâmplător pe străzile din Cork. Două întâlniri între cei doi. Una a apropierii calde, cealaltă a grabei (lui). Probabilul ei destin (excelentă ideea scenariului lui Alan O'Gorman de a lăsa exclusiv pe seama imaginației noastre continuarea lui)? Același cu al mamei lui Christy. Și cu previzionatul sfârșit al mătușii sale, mama celor doi veri pe care îi (re)descoperă în Cork-ul natal. Supradoza. Finalul așteptat al celor mai mulți dintre oamenii captivi ai rețelelor de narcotice conduse de oameni precum vărul mai mare al personajului nostru central și abandonate de orice autoritate statală responsabilă.
Dincolo de acest portret social intens apăsător (în ton cu eternul gri al cerului de la acele latitudini & longitudini) și de destinele individuale tragice ale celor trei femei, Christy caută & reușește să producă oarece răsărituri de soare pe acele meleaguri. Construit sub forma unui basm despre maturizarea unui erou-adolescent și despre re-construirea unor relații de frate-frate aparent zidite sub tăcerea despre un trecut apăsător, filmul se apleacă, pe bază de empatie, umor și hip-hop, asupra licăririlor de umanitate ce pot fi zărite și în cele mai sărace și dezavantajate comunități ale civilizației occidentale.
O fermecătoare panoplie de personaje de diferite vârste îi sădesc, ușor-ușor, eroului senzația că viața ar putea avea un sens distinct de ce va să zică bătaia & drogurile. E ca și cum, abandonați de cei sus (în toate sensurile expresiei), oamenii s-au hotărât să-și unească singurătățile supuse, pesemne, eșecului prematur într-o comunitate în care dezavantajele de toate soiurile devin atuuri, în care frustrarea trăită în tăcere e lepădată de dragul unor monologuri vehemente și/sau unor pasaje muzicale pline de vitalitate.
Lăsați în urmă de ceea ne-am obișnuit să numim, cu toată imprecizia de rigoare, sistem, locuitorii unui cartier îmbibat de sărăcie și pericole interlope dintr-un cartier de la capătul Europei refuză să mai aștepte godots și se pun pe trăit. Premiul juriului de adolescenți berlinezi oferit unui film care se încăpățânează să nu cedeze deznădejdii (ale cărei potențiale premise le așază pe ecran cu talent documentaristic și excelentă capacitate de portretizare - pe bază de puține replici și complex-istețe interacțiuni dintre cameră, ecleraj, vestimentație și chipurile & torsurile actorilor) e o (ce) veste minunată. Nu fugim din fața realității negre pe bază de refuz de a privi și/sau substitute roz, ci ne luăm la trântă cu dânsa, cu încrederea răsturnării stării de fapt prin fiecare gest, cuvânt sau strofă din fiecare zi ori și noapte trăite sub ceruri plumburii.