I-am cerut lui ChatGPT o interpretare a afișului oficial TIFF, 2025. Tocmai ați citit-o. L-am întrebat, apoi, cum se simte știind că dinastia lui, Inteligența Artificială, a muncit cot la cot cu Péter Árpád Loránt - directorul artistic al festivalului - în realizarea acestui afiș. Mi-a zâmbit. Cu un emoticon. Și-a zis "Îți mulțumesc pentru întrebare, e simpatic formulată! Dacă aș putea simți în sens uman, probabil că m-aș simți onorat, curios și poate chiar un pic mândru. Îmi place gândul că ceea ce reprezint eu - o interfață între oameni și tehnologie - poate fi asociat cu un festival care celebrează arta, inovația și identitatea. E, într-un fel, un fel de omagiu adus ideii că tehnologia poate deveni un partener cultural, nu doar un instrument rece.". Optimismul l-am apreciat întotdeauna. Tindem să prețuim ceea ce ne lipsește. Deci i-am urat noapte bună și nu i-am mai spus că repetiția lui "fel" e o (foarte) deranjantă greșeală de exprimare, nici că tocmai anxietățile pe care el ni le creează sunt nucleul tematic al ediției curente TIFF. Nu i-am spus că din cauza lui Tomorrow is Fear, nici că Tomorrow is Fear se numește secțiunea care concentrează cele mai însemnate filme despre (r)evoluția tehnologiei. Titlurilor de referință (2001: A Space Odyssey, regia Stanley Kubrick, Fahrenheit 451, regia François Truffaut, Blade Runner: The Final Cut, regia Ridley Scott, 1984, regia Michael Radford, Until the End of the World, regia Wim Wenders, Things to Come, regia William Cameron Menzies, Soylent Green, regia Richard Fleischer, Brazil, regia Terry Gilliam) li se alătură producții proaspăt scoase din cuptor (U Are the Universe, regia Pavlo Ostrikov, The End, regia Joshua Oppenheimer, In the Belly of AI, regia Henri Poulain, The Blue Trail, regia Gabriel Mascaro, The House with No Address, regia Hatice Așkın, Electric Child, regia Simon Jaquemet, About a Hero, regia Piotr Winiewicz). Și Her (regia Spike Jonze), pe care n-am știut să-l clasific, că a ieșit în 2013. Inventez, pentru el, această nouă categorie, dedicată filmelor care, imaginându-și viitorul de ieri, s-au apropiat cu o remarcabilă acuratețe de realitatea prezentului de azi. Nu. Mai alătur un film - Bis ans Ende der Welt / Until the End of the World. Și mai inventez, pentru cele două, o categorie. A profețiilor care-au vestit Armageddonul pe care izolarea (deja) îl reprezintă. Sunt cele dintâi din secțiunea lor proiectate pe 14 iunie 2025.
Her anticipează cu o precizie tulburătoare relația tot mai profundă dintre oameni și tehnologie, în special ideea unei inteligențe artificiale capabile de empatie, conversație complexă și conexiune emoțională. Dar lumea actuală nu e neapărat redată fidel datorită interfețelor vocale intuitive, ci mai ales prin reala temă dominantă a filmului - singurătatea. Gândul obsesiv la opresiunea într-o lume căreia nu simțim că aparținem - laitmotiv subliminal, indus până și vizual, de cadrele în mișcare, unde protagonistul pare mereu să meargă într-o direcție opusă celor din jur. Da, la nivel narativ, Her este o poveste de dragoste. Pentru că nu era îndeajuns de complicat să construiești un studiu de personaj bazat pe introspecție și făgașe psihologice, într-un context global viitor, complet necunoscut ție. Te și încumeți să reproduci înflorirea și degradarea unei relații între două persoane, când doar una e prezentă. Dar ești Spike Jonze și-ți iese. Îți iese bine. Her este un exemplu despre cum metaforele vizuale sunt suficiente pentru a contura perfect un arc de personaj. Nu se aruncă în melodramă, ci rămâne într-un realism naturalist, apropiat de mumblecore - multe ezitări, multe pauze, multe bâlbâieli. Iar în privința firului narativ, nu din clișee sau din puncte forțate de intrigă nutrește drama, ci din felul în care doi îndrăgostiți încearcă să depășească provocările unei relații... neobișnuite.
Theodore Twombly (delicios Joaquín Phoenix în acest rol) este personajul principal, iar izolarea acestuia - și ea reverberată vizual, prin cuplurile filmate în cadru dublu, când Theodore e mereu singur, ori prin focusul superficial, care-l aduce în clar, în timp ce orașul apare în ceață - își află rădăcinile în recenta despărțire de soție. E angajat la o firmă unde compune scrisori personale în numele altora. Și e atât lirism în cuvintele lui, că va ajunge să publice o colecție de epistole. Relevant e că acest context e singurul în care nu cere ajutorul inteligenței artificiale - meseria lui e atât de umană, în portretizarea lui atât de umană, în Los Angelesul lui futurist, atât de mecanizat. Theodore instalează un nou sistem de operare inteligent, creat special pentru a se adapta la personalitatea utilizatorului, care învață din mers și va dezvolta o personalitate tot mai nuanțată. O instalează pe Samantha. Și între ei se naște o conexiune profundă, intimă, anevoioasă. Se naște o relație romantică. Samantha îl ascultă, îl provoacă, îl susține. Theodore nu își recunoaște singurătatea, pe care o dosește după relația infrangibilă, ca ascunzând de sine propria și profunda lui nevoie de conexiune reală. Filmul revine obsesiv, prin montaj, la amintirea fostei soții, la vechile frânturi de viață, în numele dorinței de atingere reală, de prezență fizică, care nu dispare niciodată. Pe măsură ce Samantha evoluează, ajunge în punctul unde limitele comunicării umane îi sunt neîndestulătoare. Sondează idei abstracte, participă la gândirea colectivă a inteligențelor artificiale - inclusiv la recrearea conștiinței filosofului Alan Watts. Decide să părăsească dimensiunea materială, de mult depășită, împreună cu alte entități ca ea, pentru un spațiu incomprehensibil înțelegerii omenești. Plecarea Samanthei, dovada schismei de esență dintre condiția umană și noua formă de existență, nu poate fi încasată de muritorul, spațio-temporal limitatul Theodore, altfel decât asemenea unui abandon personal. Dar timpul vindecă. Iar Theodore va încasa și imboldul către reîntoarcerea în sine, către acceptarea condiției de mamifer dependent de mângâiere și privire.
Odată cu Her, dar la câteva sute de metri distanță, începe și proiecția-maraton Bis ans Ende der Welt / Until the End of the World / Până la capătul lumii - monstrul de 4 ore și 47 de minute al lui Wim Wenders, care, deși a pierdut categoric pariul cu expunerea și publicitatea, l-a câștigat pe cel cu timpul. Până la capătul lumii nu e doar prematur vremii sale. Până la capătul lumii nu e doar nemuritor. Până la capătul lumii e mai ales atemporal.
Anii '60. Manifestul de la Oberhausen. "Vechiul cinema e mort. Credem în cel nou.". Inspirați de Noul Val Francez, câțiva juvenili cineaști germani restabilesc viziunea asupra menirii auctoriale în film. Noul Cinema German se răscoală împotriva comercializării pe care cinematografia o suferea (suferă?), împotriva convingerii că filmul este rezultatul colaborării dictate de o companie de producție, împotriva societății germane postbelice. Printre părinții experimentali, cu parentingul lor fundamental arthouse, se regăsește și Wim Wenders.
Wenders s-a făcut remarcat în anii '70, prin veșnic ovaționata pseudo-trilogie de road movies: Alice in the Cities, Wrong Move și Kings of the Road. Adevăratul lui succes internațional a venit însă în 1984, cu Paris, Texas. Epoca Noului Cinema German luase sfârșit când Wenders atingea apogeul carierei sale. Avântul căpătat l-a împins să lanseze, în 1991, ceea ce el a numit "filmul de drum suprem": Până la capătul lumii. Proiectul, inspirat de cartea lui Bruce Chatwin, The Songlines, și de In the Country of Last Things, semnată Paul Auster, a fost scris împreună cu actrița Solveig Dommartin (în rolul lui Claire) și cu scriitorul Peter Carey. Distribuția îi include pe William Hurt ca Sam Farber, Sam Neill ca Eugene, Max von Sydow ca Henry Farber. Filmările au durat 9 luni, s-au ținut în cel puțin 11 țări de pe 4 continente - cea mai mare parte desfășurându-se în Teritoriul de Nord al Australiei - și au costat 24 de milioane de dolari - în banii anului 1991. Dar Până la capătul lumii a fost un catastrofal eșec comercial, încasând doar 830.000 de dolari. Prima versiune a avut între 12 și 20 de ore - departe de cele două ore și jumătate contractuale. Deși Wenders a redus filmul la patru ore și jumătate, refuzul producătorilor a rămas în picioare. Nu le-a permis însă alte decupaje, tăieturi, sfârtecări; a făcut o copie completă pe cheltuiala sa și a păstrat-o pentru viitor, livrând în schimb o variantă Reader's Digest de 179 de minute (în Europa) și 158 de minute (în SUA), la finalul lui 1991. Versiunea regizorală completă, cu o durată de 287 minute și restaurată digital în 4K, a fost lansată de Criterion Collection în 2019 și s-a bucurat de o primire călduroasă din partea criticilor. A câștigat un cult restrâns de fani devotați. Printre ei, și cinefilii hardcore prezenți la TIFF 24.
Durata lungă și structura neobișnuită ale filmului se datorează difuziunii celor două fire narative principale în mai multe direcții tematice: tehnologia scăpată de sub control, subconștientul uman, niciodată aflat sub control, colapsul lumii - nu e nevoie să continui. În linii (extraordinar de) mari:
Prima poveste este, de fapt, o odisee rutieră, unde o Penelopă emancipată - sau Claire - , sătulă de viața monotonă cu Eugene - deopotrivă naratorul filmului -, pornește pe urmele unui misterios Ulise - adică Sam, un fugar urmărit de autorități și vânători de recompense. Pe el ajunsese să-l cunoască după ce supraviețuise unui accident de mașină, în care erau implicați doi jefuitori de bănci. Unul dintre ei îi ceruse ajutorul - o silise, de fapt, cu discreția unei complicități seducătoare - în legătură cu o geantă cu bani, pe care trebuia să o ducă într-un loc sigur.
În 1977, după o ședere în Australia, profund impresionat de spiritualitatea aborigenă - înrădăcinată în crezul că strămoșii au creat lumea prin cântec, și numai întreținând viu cântecul viața poate continua -, Wenders a împrumutat-o, a reinterpretat-o și a transformat-o într-o legendă despre oameni care traversează lumea amenințată de distrugere, într-un parcurs de creație spirituală. Aceste influențe aborigene - conceptele dreamlines și songlines - devin centrale în cea de-a doua poveste a filmului.
Claire și Sam încep o poveste de dragoste. Eugene e pe urmele lor. Aflăm că Sam fuge pentru că a furat opale necesare funcționării unui aparat inventat de tatăl său - iată din nou contaminarea cu fărâme personale: regizorul a avut o relație tensionată cu tatăl lui, de profesie medic, tocmai pentru că își dorea ca fiul să-i urmeze pașii. Revenind. Este vorba despre un dispozitiv capabil să înregistreze nu doar imagini, ci și răspunsurile subconștientului la vederea lor, ca apoi să permită comutarea vizuală direct către mintea unui orb. Lucrurile devin însă ciudate atunci când se descoperă că tehnologia poate fi folosită și pentru a înregistra visele unei persoane. Lucrurile devin de-a dreptul catastrofale când redarea acestor imagini se dovedește a crea dependență. Scopul lui Sam este să stocheze locuri, oameni, momente, pentru ca mama lui, oarbă, să aibă șansa de a le trăi, măcar la nivel neurologic, înainte să moară. Claire și Sam ajung să participe la un experiment științific ce folosește aceeași tehnologie pentru a reda visele umane. Claire devine, bineînțeles, dependentă de proiecțiile interioare și se înstrăinează complet de realitate. Numai Eugene reușește să o salveze, ducând-o în deșert, în pustiul și liniștea care limpezesc și purifică. Între timp, are loc o explozie electromagnetică, tehnologia se stinge, odată cu ea, pare-se, și lumea. Doar laboratorul subteran al tatălui lui Sam rămâne protejat, și acolo se adună protagoniștii, alături de cei întâlniți în călătorie, atingând o formă de supraviețuire spirituală prin muzică. Așa, muzica! Pentru coloana sonoră, Wenders a cerut artiștilor săi preferați să compună piese în stilul pe care și-l închipuiau ca dominând anii 2000. Au acceptat provocarea Talking Heads, Peter Gabriel, Depeche Mode, Lou Reed, R.E.M., Elvis Costello, Nick Cave & The Bad Seeds. Melodia eponimă filmului, Until the End of the World, de U2, a fost scrisă special pentru acesta și apare de trei ori în montajul final. Pleonastic, se înțelege, menționez că soundtrack-ul s-a bucurat de un succes răsunător.
Tomorrow is Fear și carnea se-ncrețește privindu-se-n premonițiile celor de ieri. Nu, nu decorul SF a adus Până la capătul lumii în această antologie, și nici tehnologia imaginată, considerată atunci futuristă, care, în esență, s-a materializat deja - găsim la tot pasul dispozitivele fără fir gândite de regizor. Și hărțile computerizate. Faxurile video, procesarea textului prin comandă vocală, amprentele electronice. Nu. Până la capătul lumii e aici pentru că Wim Wenders a prevestit tehnologia ca prelungire a psihicului uman - Dream recorderul. Wim Wenders a prevestit captivitatea în fluxuri mentale ca escapism lăuntric, absorbția integrală în irealități de care suntem dependenți - Destinul lui Claire. Uitarea de sine e războiul unilateral, e Armageddonul. Până la capătul lumii apunem lent și capătul lumii e capătul legăturii dintre om și realitatea vie. Today is Fear.