Pe Cinemagia filmul e încadrat așa: aventuri, crimă, dramă, thriller. Deci fără Shakespeare, deși în Richard al III-lea, de unde își extrage esența scenariul, există toate astea din plin. Plus stratul metafizic la Marele Will, absent aici. Atunci unde să-l situezi? Cum să notifici această tiradă de orori pompate neîntrerupt 150 de minute? Ceva Van Damme și mafioți sau Bruce Willis și alți răufăcători, pistolari și asasini. Cam pe acest palier ar vrea să se întindă subiectul, aplatizat teatral prin menținerea referințelor generice. La care se adaugă alte dependențe referențiale cum ar fi raportul rezumativ dintre personaje. Menținerea numelor familiilor York și Lancaster ca rivale clanuri de mafioți arabi e rizibilă. Mutatis mutandis, fiara Richard din piesă devine Rashida, dând naștere unor învolburări feministe fără egal. Protagonista Kenda Hmeidan dă viață unui personaj diabolic, o femeie puternică, plină de ură, etern răzbunătoare pentru că în copilărie a cunoscut tragedia războiului. În urma crimelor făcute, aduse în prim plan cu un cinism ieșit din tiparele decenței, ea reușește să ajungă regină peste un regat fantomatic, înecat în nisip. Subiectul imaginat, torturant prin fluența și repetiția replicilor, e tratat în stil suprarealist, învârtejit, sibilinic, ajustat ca un colaj. Nu mai e vorba despre un tărâm real, ci unul simbolic, atemporal, sugerând vacuitatea. Ecoul din piesă, parodiat după Un regat pentru un cal, nu mai are nicio noimă. Sună ca un balast inutil, ceva din teatrul absurd: Un regat pentru un Jaguar. Eroina vrea să se lupte cu dușmanii din Jaguar? Sau mașina visată e măsura trufiei, a luxului maxim, a bogăției?
De altfel, viziunea regizorală e constant teatrală. Scene statice, decor ca pe scenă, huzur și cort în deșert, cadență muzical-sonoră trepidantă. Impresia e de spectacol pe scenă filmat. Rare sunt filmările din afară și atunci ele par anexe la consumul central al acțiunii. Din ură imensă pentru fiii deșertului luat în stăpânire, pentru membrii familiei, regina suverană zugrăvește lumea prezentului în cele mai hidoase culori și cele mai respingătoare forme de viață pentru că Răul, războiul există. Oare merităm un asemenea tratament? Nu e prea mult să înfierezi generic întreaga fire omenească? Dacă ar fi să luăm în considerare toate aceste imprecații oribile ieșite din gura Rashidei, erijată arogant în suprem spirit al Răului, n-am mai putea trăi ca simpli oameni, ca simpli spectatori înspăimântați de furtuna acestei crunte maledicțiuni. Iarna nemulțumirii noastre nu se va sfârși niciodată. Cumplit blestem, nemeritată anatemă.
Ce a vrut să fie filmul lui Burhan Qurbani? O escamotare de tip horror à la Lars von Trier? O simplă înșiruire de crime născute din ură? Nu avem destule filme polițiste cu nesfârșite crime? Mai trebuia unul învelit în staniol elitist? Care elitism? Această producție mă pune serios pe gânduri în privința adaptărilor după subiecte clasice. Mi se pare că regizorii și-au luat prea mari libertăți. Acesta este un exemplu de drum înfundat în privința fantazării nelimitate. Dacă Richard al III-lea transformat în concert rock la Satu Mare sub bagheta lui Albu István cu Nagy Csongor Zsolt în rol titular mai păstrează decența față de spiritul textului, Burhan Qurbani sare de pe o pietricică pe alta a textului shakespearean (citate vero sau parodiate) spre a se menține în trend, dar eșuează jalnic. Desigur, regizorul german provenit din Afganistan ne avertizează, vrea să ne dezguste pentru a lua atitudine împotriva răului, împotriva războiului, afundându-se și promovând imaginile groazei, dar lucrurile nu stau chiar așa. Nu trebuie luate în tragic apocaliptic o prelucrare liberă a unui text celebru, pe schelăria căreia regizorul își clădește propriul scenariu fantezist. Filmul lui mi se pare un hibrid, un demers nedesprins de teatru, am mai spus, un teatru filmat. Demersul lui filmic e dus până la jumătate. Trebuia să se decidă: ori teatru, ori film. Cal sau măgar? Niciodată catârul nu e de dorit în artă.