O asemenea premisă savuroasă nu poate pleca decît din mintea unor autori influențați de absurdul lui Kafka și al lui Čapek, și poate, chiar de realismul magic al unui Witold Gombrowicz sau Bruno Schultz. Căci așa trebuie să arate proza lui Andrus Kivirähk și Armin Kõomägi (n-am citit-o; ultimul dintre ei născut în Moldova, pentru amatorii de idiosincrazii), pe care se bazează scenariul scris de Siimets. Spre deosebire de premisă, însă, scenariul, ca și regia lui Siimets, trenează la cele aproape două ore de screentime, iar narațiunea împărțită în două părți egale (chiar trei, dacă e să socotim și pastila scurtă de la final) duce mai degrabă la auto-interogarea spectatorului decît la divertismentul scontat de producători. Pentru că, și ăsta e hybris-ul filmului - nu îți dai seama până la final (și atunci e prea târziu) dacă Siimets vrea să facă dramă sau comedie.
Poate așa se întâmplă când ai prea multe alegeri. Deși implică, într-adevăr, creaturi extra-spațiale și câteva CGI-uri cu OZN-uri, la peste un milion de euro, bugetul filmului mi se pare peste măsură de umflat, în pofida coproducției cu Finlanda și a colaborării cu Spania (unele din efectele speciale fiind produse acolo). Ca și în cazul altor comedii est-europene care satirizează sărăcia sau (în alte cazuri) absurdul naționalismului apărut în absența coerenței politice (mă gândesc la unele dintre filmele regizorului croat Vinko Brešan), observ că și aici regizoarea este prea indulgentă cu sine; ezită să scurteze un material de care probabil că s-a îndrăgostit nemotivat; și refuză să dea totuși o structură narativă ceva mai logică plot-ului de dragul (probabil) aderării la un gen de umor negru est-european de care, într-adevăr, filmul lui Siimens se bucură. Doar că s-ar fi bucurat și mai mult (iar noi, spectatorii, la maximum) cu puțină restructurare a poveștilor.
De exemplu, în prima parte, numită Viața merită trăită, pe lîngă Salme și Sirje, pe care le-am pomenit deja ca ajungând să ia parte la un experiment extraterestru, urmărim și povestea homo-erotică a atleticei Uma și a frumoasei Marilis (care se crede, pentru că e abuzată de soțul ei, urîtă). Din păcate, idila celor două femei nu se integrează în acest film pentru că, pur și simplu, personajele din cele două fire narative, nu au nimic în comun. Nu mă deranjează actele random, așa cum nu mă deranjează că uneori apar personaje care sînt mai tîrziu abandonate din tramă (cum e "perversul" Juho, care ajunge să se expună sexual celor două femei deși, la început, le promite un job în Finlanda). Dar cuplul Marilis - Uma ar fi avut potențial mult mai mare într-o dramă ca la carte.
Mai mult, prea multe soluții scenaristice recurg la clișee. Nu doar orice clișee, dar clișee, cred eu, provenite din imaginarul masculin (să fie de vină cei doi autori pe baza materialului cărora este realizat scenariul?) Pentru a ilustra acest argument, nu trebuie decît să privim, din nou, idila dintre Marilis și Uma: între ele există prea puține momente care să nu fie o proiecție sexuală masculină inspirată dintr-o relație standardizată de Pornhub. Scenele de violență sunt gratuite (cele două iubite ajung să se bată fără motiv într-o coloană de mașini, care avansează lent pe o șosea noaptea) iar comunicarea dintre ele nu pare personalizată. În sfîrșit, regizoarea face și un comentariu subtextual cel puțin ciudat. Cu tot sportul ei (cu care se mândrește, pentru că îi comunică lui Marilis că vrea să devină campioană halterofilă), la apariția unui extraterestru arahnoid în căminul celor două femei, Umei îi e frică. Urmând direct conversației dintre ele în care ajungeau la concluzia că bărbații sunt buni doar pentru a fi donatori de spermă, acest detaliu nu face decît să comenteze ușor negativ asupra lesbianismului: femeile nu pot avea relații între ele, pentru că tot le e frică de păianjeni. Worst comes to worst, nu au ele totuși nevoie de un bărbat să le salveze de micile bestii, care pot lua și înfățișări mai mari?
A doua parte a filmului, Secretul pantofului de lemn, descrie, din păcate, într-un ritm și mai lent decât prima parte, o altă relație, între două personaje noi. Jüri, un bărbat middle-age care trăiește cu mama lui, cade în mrejele unei femei atrăgătoare care se dovedește a fi un fel de prostituată pro-bono pentru un număr de pețitori ceva mai mare pe cît se aștepta Juri. (O altă fantezie masculină gone wrong?)
Toate bune și frumoase, dar ce are asta cu extratereștrii din prima parte? Ei bine, vom afla în pastila de la final, intitulată Prăjitura cu mere, în care mama lui Jüri, după ce este jefuită de doi hoți de duzină care o curăță de economii, este vizitată de extratereștrii. Cea mai amuzantă scenă din film, și cea mai relevantă pentru est-europenismul pe care regizoarea îl critică și îl îndrăgește deopotrivă, este aceasta, în care, la insistențele mamei, extraterestrul (poate urmând puțin tiparul ET) se lasă hrănit cu prăjitură cu mere. ("Ce frumos e să vezi pe cineva cum mănâncă", afirmă mama văzându-l pe extraterestru mâncând cu poftă, după ce tot ea a spus același lucru despre fiul ei - o declarație a unui fetiș la fel de endearing cât e de îngrijorător legat un clișeu est-european de astă dată viabil - mâncarea). Impresionat de talentele culinare ale mamei, extraterestrul o invită pe aceasta în nebuloasa Andromeda pentru a preda cooking skills-urile ei întregii galaxii. E emoționant, comic, cald și real acest moment final al mamei, pentru care cel mai nobil lucru rămâne oferta de hrană pentru cei din jur. Dar el vine mult prea tîrziu și după ce am fost bombardați cu prea multe clișee. Mai mult, momentul nu rezolvă, din păcate, firele lăsate deșirate de scenariști în primul act. Iar dacă acest mecanism vrea să fie o declarată aderare la normele absurdului, nu se vinde, pentru că absurdul are propria sa logică (vezi Ionescu) care frizează cu iraționalul, dar nu sucombă în totalitate acestuia.
În concluzie, deși super-interesant ca ofertă, filmul lui Moonika Siimets își propune să abordeze prea multe teme: precaritatea și imigrația în contextul absurdului est-european, pe de o parte, dar și drama singurătății adulte întărită atât de fantazarea sexuală masculină, cât și de cea feminină (ultima nereușită), pe de alta. Dacă s-ar fi axat doar pe una din aceste direcții, și ar fi ales doar una dintre cele trei sau chiar patru narațiuni, pe care, din păcate, producția încearcă să le împacheteze în două ore fără succes, filmul lui Siimets ar fi fost o izbândă bine-meritată a unui cinematograf post-socialist de comedie absurdă. Alambicata abordare a temelor, însă, ne face să continuăm să așteptăm cu aceeași nerăbdare renașterea acestui cinematograf din cenușa aproape risipită a amintirilor despre un Menzel, Bareja, Forman sau Němec...