Panelkapcsolat / The Prefab People spune poveste unui cuplu aflat la un punct de cotitură; după nouă ani de relație pare că lucrurile merg tot mai rău, sau, poate, merg la fel de rău, dar efectiv acum s-a umplut paharul. În apartament se ceartă, când merg la ștrand se ceartă, până și în momentele de bucurie - la aniversări, sau baluri - reușesc să-și strice cumva seara.
Este oare o problemă punctuală, adică, sunt ei stricați? Sau e mai mult o consecință a sistemul socialist din Ungaria anilor '80?
Un indiciu bun îl găsim deja în titlu, Panelkapcsolat - mot à mot - înseamnă relație de bloc. Și pe bună dreptate majoritatea interacțiunilor au loc în apartament, într-o celulă, în spatele unor gratii de beton. Soția chiar spune la un moment dat: "n-am unde să plec, merg până la magazin și înapoi, asta nu e viață". Un strigăt de ajutor, care răsună pe tot parcursul poveștii.
Filmul pornește în forță prin secvența despărțirii. Soțul (Róbert Koltai) ajunge acasă și începe să-și facă bagajul. În acest moment vedem măiestria actriței Judith Pogány, ce o interpretează pe soție. Pe durata secvenței o vedem cum trece de la o stare de șoc, la dezamăgire, tristețe, furie, apoi din nou tristețe. Experimentează deci un roller coaster de sentimente, dar nu reușește să-și oprească soțul. Deja de la început observăm un ton depresiv, care odată cu trecerea timpului capătă o efervescență, ce va fi presărată cu umor negru, absurd și ironie cât casa - pardon, cât apartamentul.
Un film atât de original, de realist, de viu; deși nu am trăit în acele vremuri, recunosc aceea senzație de angoasă, de tensiune perpetuă, pe care n-o poți explica, dar o simți. Un apartament în care femeia se simte neputincioasă, ea gătește, are grijă de copii, întreține casa, face tot ce poate și totuși nu este destul. Bărbatul lucrează într-o fabrică, unde, culmea, pare să aibă o libertate mai mare decât acasă, observăm asta mai ales în scenele în care joacă fotbal în panoul de control. Când ajunge acasă stă și el cu copii, dar nu face lecții cu ei, nu îi învață mai nimic, lui îi revine partea mai light a job-ului de părinte. Ce poate fi mai antologic decât o scenă în care tatăl explică unui bebeluș istoria societății umane, în timp ce urmărește o emisiune propagandistă? Este deci o relație clasică, în care femeia este stâlpul moral, sentimental, inima familiei, fără de care totul s-ar prăbuși; iar Robert pare insuficient de matur ca să aibă copii - o consecință a societății patriarhale, în care bărbatul are rolul de "cap al familiei", ce trebuie să fie preocupat mai ales de supraviețuirea familiei, nu de starea ei psihică sau morală.
Pare că niciunul din soți nu este capabil să-l înțeleagă pe celălalt. Ambii au așteptări, dar nu fac un efort să se muleze pe cealaltă persoană. Desigur nu ajută nici faptul că tatăl, capul familiei, are maturitatea unui copil de 10 ani, care nu face diferența între un șampon și un fixativ de păr, și de fiecare dată când i se pune o întrebare incomodă sau este pus să gândească, să-și exprime opinia, reacția lui este: "dar n-ai cumva o bere" - asta când este cu prietenii - sau efectiv scoate sticla din șifonier - când este acasă.
Deși observăm ușor defectele personajelor, nu-i privim de sus, empatizăm cu ei. Bela Tarr reușește să ne vrăjească cu ajutorul cadrelor lungi și strânse; acele groplanuri, care pun în evidență chipul uman, o manieră impresionistă prin care fiecare mușchi, fiecare mișcare a feței transmite emoție la un alt nivel. Se creează astfel o atmosferă intimă, se transmite o senzație de apartenență, de apropiere care se simte poate cel mai bine într-o secvență din sala de bal. Pe parcursul mai multor minute, Judith plânge, se liniștește, apoi din nou plânge; chiar dacă secvența durează mult, ea reușește să ne țină acolo, în tensiunea ei. O marcă a unei colaborări regizor - actori de talie.
Fără să dau spoiler, pot să spun că abia la finalul filmului reușim, în sfârșit, să avem o imagine de ansamblu a orașului. El pare pustiu, dezafectat, iar în lipsa oamenilor arată ca un morman de betoane. Nu prea vedem copaci, arbuști sau flori, și până și iarba trebuie să se încăpățâneze ca să crească; este deci un peisaj deșertificat, care amintește de neorealismul italian, o societate care încearcă să renască din ruinele trecutului.
Și, da, cu toți știm că cinemaul european, așa cum îl cunoaștem noi, s-a născut în Italia postbelică - glumesc, pe jumătate. Ce mi se pare interesant este că noi, "estici", mai ales din cauza cortinei de fier, am ajuns să vedem mai târziu filmele lor, și fiecare regizor a luat din acestea ce a considerat că e mai bun - sau că i se potrivește mai mult stilului personal. Dar mă încântă faptul că esența, nucleul, rămâne tot acolo. Fie că este o dramă de familie, pe un fond de realism socialism, precum Panelkapcsolat / The Prefab People, sau un film românesc care critică sistemul medical - și societatea per ansamblu - cum e Moarte Domnului Lăzărescu, rămâne același iz de umanism, un interes pronunțat pentru trăirile, emoțiile oamenilor. Béla Tarr ne arată cuplul în multiple ipostaze: bucurie (la aniversarea de 9 ani de căsnicie), dezamăgire (imediat după primul pahar de celebrare), mânie (cearta care pune capăt relației), tristețe (monologul spus în lacrimi după plecarea lui Robert). În cadrul acestor filme ajungem să empatizăm mai mult, ne punem în locul personajelor, chiar dacă nu le putem înțelege pe deplin - nu e acesta scopul -, rolul filmelor este să ne cultive compasiune, să ne facă mai înțelegători, mai umani.
Dacă sunteți la Cluj în perioada TIFF-ului, în ce a mai rămas din el, puteți vedea următoarele filme semnate de Béla Tarr:
În sânul familiei, Miercuri 18 iunie 2025, ora 18:00, Cinema Florin Piersic, urmat de Q&A
Armonii Werckmeister, Joi 19 iunie 2025, ora 18:00, Cercul Militar, urmat de Q&A
Calul din Torino, Vineri 20 iunie 2025, ora 16:00, Cinema Arta, urmat de Q&A
Almanahul toamnei, Vineri 20 iunie 2025, ora 19:00, Universitatea Sapientia, urmat de Q&A
Damnare, Duminică 22 iunie 2025, ora 17:15, Universitatea Sapientia
De asemenea regizorul va ține un Masterclass sâmbătă 21 iunie 2025, ora 10:30, la Radisson Blu Hotel.