Povestea filmului se petrece în Anglia contemporană, într-un cartier al clasei mijlocii, în care o familie de oameni de culoare se confruntă cu diverse conflicte interne care le distrug, pe zi ce trece, viața de familie. Mama (Patsy), jucată impecabil de Marianne Jean-Baptiste, e o femeie de vârstă mijlocie care trece printr-o perioadă cruntă a existenței sale. Dezamăgirea față de fiul său, Moses (Tuwaine Barrett) - un bărbat de 22 de ani care își irosește tinerețea, fără vreo activitate, relație sau ceva cu care să își consume timpul -, o face pe Patsy să îl învinovățească pe soțul ei, Curtley (David Webber), pentru faptul că nu a încercat să îl învețe meserie, sau măcar să îl ajute în procesul de maturizare. Patsy este o persoană mereu isterică și foarte, foarte nervoasă, își revarsă frustrările și necazul pe absolut oricine nimerește, fie că e cineva din familia sau o persoană străină. Reușește mereu să găsească pe cineva vinovat sau să învinuiască pe cineva că a greșit față de ea. Fie că e vorba de o simplă conversație cu o casieriță, transformată într-un război verbal de jigniri și acuzații, de un concetățean într-o parcare, miza fiind un banal loc de parcare, felul în care Patsy abordează fiecare situație în parte o face unică în cheia caracterelor dramatice. Reacțiile exagerate și agresive pe care Patsy le are oferă un fel de plăcere vinovată de a urmări personajul ei. Îți dorești din ce în ce mai mult să se ia la ceartă cu cineva, sau ca cineva să îi comenteze vorbele. Cu toate astea, când te gândești ce anume se petrece în interiorul familiei și de unde provine practic toată această ură și reticență dintre membrii ei, parcă dispare din hype.
Pe de cealaltă parte, la polul opus, se află Chantelle (Michelle Austin), sora lui Patsy, și familia acesteia. Chantelle, împreună cu cele două fiice ale sale, duce o viață la fel de simplă, poate chiar mai modestă decât sora sa. Însă simplul fapt că membrii familiei ei se pot bucura de viață cu ceea ce au, faptul că luptă pentru visele lor și nu se lasă demoralizați de situațiile negative care le înconjoară, face ca sora lui Patsy să fie mult mai împlinită și fericită decât Patsy. Faptul că o persoană atât de apropiată de ea, duce o viață mult mai împlinită și cu mult mai puține probleme pe capul ei, o fac pe Patsy să fie și mai invidioasă și să își învinuiască propria sora pentru toate relele care i se întâmplă. O metodă care denotă lașitate și o lipsă totală de respect de sine.
Filmul explorează categoric viața unei familii instabile din UK, dar felul în care expune relații extrem de toxice și efectul nociv pe care acestea îl au asupra persoanelor din jur, dar mai important, asupra membrilor proprii familii, face ca Hard Truths să fie identificabil (relatable) cu majoritatea familiilor care trec, de asemenea, prin clipe grele sau delicate (chiar dacă la o intensitate mai scăzută). Fiind foarte intim și personal, toate acțiunile, reacțiile și emoțiile trăite de personaje se simt de o realitate sinistră, pătrunzătoare, multe secvențe devenind de-a dreptul inconfortabile, dată fiind natura, subiectul și motivele, de multe ori stupide sau nesemnificative, pentru care membrii familiei se ceartă și se contrazic. Prin personaje unice, dar care par cât se poate de reale, regizorul pune în prim-plan atât conflictul dintre generații (relația mamă-fiu), cât și conflictul din căsnicia celor doi soți, ca și conflictul dintre surori, care a pornit, evident, de la mama acestora. Momentele de catharsis sunt cu totul excepționale, au loc foarte rar, și dacă oferă o mică speranță că totul va fi bine, totul e năruit în scenele ce urmează.
O reprezentare înspăimântătoare a depresiei, strecurată într-un mediu familial dificil, cu un deznodământ extrem de trist, care îl lasă pe privitor să decidă câte speranțe mai poate avea familia să rămână împreună, sau măcar să se suporte unul pe altul. Recomand să te uiți la Hard Truths? Sincer, de mult nu am mai avut o recomandare atât de clară precum e aceasta, așa că da, nu ezita, filmul este atât de bun, încât te imersează cu totul într-o realitate pe care, sper că, pe propria piele e mult mai greu să o trăiești. The Academy și toți votanții de la Oscar-uri s-au păcălit nemaipomenit ignorând complet una dintre cele mai reușite producții ale lui Mike Leigh. Mă bucur că TIFF a decis să nu îi priveze pe spectatorii români de acest film.