Maja (Anja Matkovic, actriță croată, fostă schioară profesionistă, co-scenaristă a filmului, alături de regizor și de Nikola Kupresanin) ajunge pe insulă. Pentru a porni o acțiune în instanță, pentru a primi ce crede că i se cuvine, pentru câteva zile. Primarul (Goran Navojec) o confundă cu chelnerița pe care o așteaptă pentru barul său rămas fără personal chiar înainte de sfârșitul de sezon. Cei doi se înțeleg din câteva vorbe și Maja acceptă cazare gratis în schimbul unor zile & nopți muncite la terasa primarului. În prima dintre ele, după ce epuizează sticlele de rachiu și apelează la cea pe care scrie Eksperiment, Maja îl cunoaște pe Sașa (Uliks Fehmiu), scriitor croat trăitor la New York.
Povestea celor doi se derulează în paralel cu viața insulei. O mică plantație ilegală, o seamă de vaci cu aspect fioros, un tânăr care fotografiază și de care toată lumea are grijă, o octogenară care trage cu pușca în miez de noapte împotriva fasciștilor, doi polițiști în pantaloni scurți. Primarul e comunist, ascultă Bella Ciao & co, are alură de baron local, dar parcă totuși fentează portretul robot al celor care taie și spânzură pe mica lor plantație / circumscripție electorală.
Gagurile se înlănțuie, comedia are ceva de Kusturica și Nemescu în dânsa. Istoria de iubire e învelită în tonurile splendide ale apusurilor și răsăriturilor și răcorită de repetatele salturi în mare. Directorul de imagine Milos Jacimovic filmează închipuindu-se la un șevalet plin de culori calde și umbre triste.
Tristețea caldă, de o umanitate plină de umor și nerenunțare, e distilatul cel mai prețios pe care îl poate propune zona Balcanilor în aceste decenii. Oamenii săi trăiesc cu o poftă de viață de nimic justificată, greșesc, suferă, se ridică și repetă iarăși toate acestea cu o seninătate și foame de nefericire care împing spre paradox orice posibilă evaluare rațională.
Maja are un moment când se lasă pradă unor gânduri în ton cu job-ul ei corporatisto-capitalist (bănuială, niciodată nu se oferă amănunte) de la marele oraș, dar insula și oamenii ei îi reamintesc cine, ce și cum este. Cum este, cum suntem noi prin aceste locuri, prin aceste timpuri.
Sașa, scriitorul emigrat forțând imposibila întoarcere, se zbate la rându-i între lumea pe care a părăsit-o cândva, fără a înceta vreo secundă să-i aparțină, și prezentul cu accent cu NY. Nu-i iese, desigur, după cum lipsa reușitei depline, ample, majore e marca înregistrată a mănunchiului de țări care au făcut acest film, din care scriu acest text, din care îl citești.
Totuși, suntem pe teritoriul artei unde stilistica e aproape totul. Mai contează și cum pierdem. Sunt victorii de care nu vorbește nimeni și eșecuri care țin bârfa satului și istoria literaturii zeci de ani și de volume. Carnavalul de Sântă Mărie (sfântă alături de Tito, Hajduk Split și papa-mobilul primarului) coregrafiat de Tanovic (ah, dansul de lângă "copilași"!) și dansat, deopotrivă, de oameni și vaci, e un mic exemplu-omagiu-oglindă. Așa se întâmplă lucrurile prin aceste părți de Terra care visează, de când se știu, la California.
Frumusețea demnității cu care Maja își acceptă noua înfrângere are ceva din noblețea celor care știu să piardă. În dragoste, în sport, în toate cele. Cumva, și ea e specifică acestor lucruri, dacă știm să privim cu adevărat. Ochii tânjesc, brațele freamătă, dar pașii părăsesc piatra încinsă pentru barcă. Până vara viitoare.