Timpul acțiunii e dilatat la cote exasperante, incredibile pentru un marș funerar ieșit din tiparele realității, astfel că el devine suport pentru o parabolă sinistră, cu expansiune în absurd și grotesc. Dincolo de limitele și linearitatea evenimentului mortuar propriu-zis.
Waarom wettelen? / The Weeping Walk / Ultimul drum este o producție Belgia - Olanda din 2024 ce-l are cap de afiș pe scriitorul și regizorul Dimitri Verhulst, cunoscut pentru stilul său "sarcastic, dar plin de compasiune". Abordarea sa uimește prin acuitatea observațiilor din realitatea înconjurătoare proiectate insinuant și cinic în secvențe narative acide, necruțătoare ca formă și conținut. Sunt atacate stereotipiile ritualice, în dialoguri e vânat cu perseverență umorul incident, spontan, constant zeflemitor. Nimic nu-i scapă umoristului și fisurile din relațiile sociale sunt puse sub lupa unui sever rechizitoriu moral. Mediul clerical, legăturile de rudenie, alcoolismul, bigotismul, dezmățul sexual și culinar, luxul și prefăcătoria. Toate sunt luate la rând și analizate succint în lungul drum al sicriului cu moarta Christina și al rudelor, prietenilor, cunoștințelor ce o petrec la groapă. O groapă supradimensionată, săpată o dată pentru toate rudele apropiate ale defunctei. Dar dorința decedatei este de a fi îngropată în altă parte și anunțul vine în ultimul moment. De aici începe calvarul grupului funerar, extins pe câteva zile, până la punctul final, unde se sapă, tot cu excavatorul, o altă groapă uriașă unde va fi depus sicriul cu dric cu tot (mașina avusese o pană la motor înainte).
Metafora augmentărilor comice funcționează ireproșabil, unitar, constant. Personajele sunt angajate într-un șir al descoperirilor șocante despre propria lor viață. Fiica defunctei află cine îi este tatăl adevărat, cel considerat până atunci tată nu îi este tată biologic. Fratele ei, un tip rătăcitor prin lume, întors acasă sub presiunea evenimentului, simte răceala familiei și a "tatălui" blindat în fățărnicie, în falsitatea protectoare a aparențelor. Soțul defunctei Christina devine victimă ușoară pentru o necunoscută ce participă la înmormântări de femei pentru a agăța văduvi disponibili, dispuși pentru sex sau căsătorie. Peripețiile se țin lanț în acest drum lugubru, presărat cu întâmplări amuzante. Într-o pensiune dau peste o nuntă și îndoliații dansează în rând cu nuntașii. Viața e viață și trebuie trăită, mai dă-le încolo de griji și nevoi!
Poate că un punct culminant este atins atunci când convoiul ajunge într-un circ cu circari ce-și devorează propriile animale din menajerie și se ajunge la îmbârligarea cuvintelor într-o emitere vocală rizibilă. Efectul comic e total. Sub copertina circului are loc cina desacralizată cu o masă lungă întinsă, parodiată după masa cerșetorilor din Viridiana lui Buñuel, după celebrul Leonardo și alți câțiva, cu un clovn suprem așezat la mijloc. El vorbește ininteligibil. Mesajul rănește în sufletul credinciosului. Senzațiile tari nu lipsesc. În chip de iluzionist, un tip își face numărul detașând în două cutii separate trupul unui participant la ceremonialul neîntrerupt al acestei lumi absurde. Apoi soțul defunctei primește în dar o cămilă salvată de la masacrul circarilor. Bizar, absurd, frisonant... și comic.
Insinuat încă de la început în slujba de îngropăciune ținută de preot, limbajul licențios cu trimiteri scatologice ia amploare jenantă (nici într-un caz comică!) de-a lungul interacțiunilor dintre personaje. Spre amuzamentul publicului surprins de un asemenea limbaj, e drept. Comicul derivă din absurdul situațiilor create spre a accentua deriziunea unor cutume standardizate, acceptate din nerozie, puse în practica vieții de zi cu zi poate cu prea mare blândețe. Actorii Peter Van Den Begin, Hilde Heijnen, Tom Vermeir și ceilalți pun în evidență un comic siderat, rece, uniform, căutat cu lumânarea de scenarist, implementat de regizor, unul și același Dimitri Verhulst, recompensat cu numeroase premii și distincții pentru calitățile lui.