Un scriitor, Pablo (Vito Sanz), se trezește într-o dimineață de vară în apartamentul său din, probabil, Madrid. Soarele intră prin ferestre, dar asta nu e suficient. Pablo înghite un pumn de medicamente și începe să le mestece. Tocmai atunci sună telefonul. Bărbatul scuipă pastilele.
Ana (Marina Salas) sună la ușa lui Pablo și îi oferă zâmbetul pe care el și-l amintește prea bine. Cu 15 ani în urmă, fata, pe atunci tânără actriță promițătoare, îl părăsise cu gândul unei cariere spectaculoase în America. Rămas în urmă, Pablo și-a îndeplinit visul de a deveni scriitor, așezând, într-un roman de 600 de pagini, povestea lor. Cartea are succes, el e numit o tânără speranță a prozei contemporane spaniole.
Pablo se trezește de trei ori, Ana sună, la telefon și la ușă, de trei ori. De fiecare dată, reîntâlnirea lor adaugă ceva în plus nespuselor (și încearcă să repornească firul relației din alt loc?).
Miocard / Miocardio, al doilea lungmetraj din cariera spaniolului José Manuel Carrasco, cel care semnează și scenariului peliculei incluse în Competiția TIFF.24), propune și un fir narativ paralel. O a doua poveste / relație a lui Pablo. Pilar (Pilar Bergés) i-a fost soție și a plecat la rândul său.
Relația Ana - Pablo are ceva din Pescărușul. Ea, o Nina eșuând în actorie & viața sentimentală, el, un fel de Trigorin focalizându-și întreaga cariera & viață sentimentală pe ea. În 2025 (mă rog, filmul e producție 2024), vorbim despre depresie. În rest, singurătatea, tentativele de sinucidere, amenințarea morții i-ar fi familiare și lui Cehov.
Miocard / Miocardio spune povestea unui bărbat învins în tentativa sa de a se apropia de un alt om. Goana după prieteni, din tinerețe, sortită, probabil, eșecului. Plecarea Anei, apoi a lui Pilar. În buna tradiție a cinema-ului spaniol, există o răsucire a intrigii aproape de final, un element-surpriză. De asemenea, e rost de lacrimi, de regrete, de promisiuni.
Film de apartament și de sentiment, Miocard / Miocardio re-spune povești care s-au mai spus, într-o stilistică nu neapărat memorabilă. O face însă cu căldură, cu atenție la detalii, cu o interpretare actoricească fără reproș și cu un pronunțat aer auto-confesiv. Vorbește oarecum despre presiunea societății asupra speranțelor din diferite domenii de activitate, dar, mai precis, despre cum cei numiți cândva speranțe proiectează asupra sieși zisele presiuni (cumva, presiunea e un tren pe care un individ sau altul îl prind sau nu; societatea, în ansamblu, o duce ok, dacă nu performează Ana și Pablo, vin din urmă alți Ana și alți Pablo). Vorbește despre posibilitatea de (lipsă de) sens a vieții, despre chestionarea vană a marilor înțelesuri. Vorbește, desigur, despre farmecul nebun al unei fete și imposibilitatea unui băiat de a-și petrece viața păstrând acest farmec doar în amintire.