Johanne este o fată tânără, deșteaptă și naturală, cam ca o frunză nouă crescută pe creanga unui copac; plină de vitalitate. Observăm asta și prin intermediul hainelor purtate, care au un colorit predominat de nuanțe reci, de verde și albastru, o trimitere la naturalețea ei. Această fată se îndrăgostește, pentru prima oară în viață, de profesoara ei Johanna - știu, până și numele seamănă. Cele două ajung să se cunoască mai bine grație unor lecții de tricotat pe care le ține profesoara în apartamentul ei. În urma interacțiunii lor se naște un text, în care fata descrie în detaliu gândurile, sentimentele și totodată experiențele trăite alături de profesoară.
Lucrurile se complică când fata decide, la un an distanță, să îi arate textul bunicii. Lesne de înțeles, o șochează cu detaliile erotice destul de explicite, dar efectul pare să fie mult mai puternic în cazul mamei (Kristin), pe care o zguduie de a dreptul. În același timp, cele două realizează că fetița lor are un talent înnăscut la scris și că are potențial să facă asta în mod profesionist. De aici în colo povestea devine o reflecție, pe de o parte a sexualității și a sentimentelor personale ale lui Johanne, pe de altă parte asupra urmărilor care ar veni odată cu publicare cărții.
Filmul surprinde mai ales prin onestitate, sinceritatea aia izbitoare - pe care o observă mama și bunica la textul fetei - cu care aceasta livrează fiecare idee, fiecare gând. Mie unuia mi se pare fermecătoare abordarea regizorului, faptul că spune povestea din perspectiva unei fete de 17 ani, o persoană care încă se descoperă, dar se descoperă cu o maturitate caracteristică unui adult în toată regula. Observăm asta și prin vocea ei narativă, care uneori doar relatează evenimentele, alteori reflectează asupra celor întâmplate; voce care, de altfel, ne oferă o experiență apropiată citirii unei cărți. Johanne ne primește în casa ei, în mintea ei, în sufletul ei și ne poartă cu ea în această aventură de sexual awakening.
Prin intermediul trăirilor ei, trecem printr-o rememorare a experiențelor noastre similare, ne aducem aminte cum a fost prima dragoste, primul moment în care nu ne puteam lua privirea de la cineva, primii fluturași din stomac, prima criză de gelozie și tristețea de pe urmă. Aceea senzație de zădărnicie când vrei din tot sufletul, dar nu poți să vorbești; sau dimpotrivă, vorbești, dar spui numai prostii. Acest film le are pe toate, este cu adevărat un catalog de sentimente.
Haugerud reușește în acest film să captiveze atenția în absența unei mizanscene complicate, fără un set design complex, scenele având loc în apartament, în sala de clasă, în pădure, sau în oraș. Nu este deci nimic construit de la zero, și nu sunt decoruri menite să ia ochii. Avem însă scene cu un joc de lumini absolut minunat. De pildă secvența în care protagonista descrie pentru prima oară drumul până la locuința profesoarei. De îndată ce intra în clădire, momentul este marcat printr-un cadru plonjat în care vedem treptele iluminate care duc spre tărâmul făgăduinței. O imagine pe cât de spectaculoasă, pe atât de amețitoare, prin volumul și asimetria sa. O altă secvență similară apare în visul bunicii, o scenă aproape esoterică, în care bunica se vede nevoită să urce o cascadă de trepte, alături de o mulțime de bărbați într-o combinație de corporalitate și ascensiune biblică.
Deși este un film romantic, el nu duce lipsă de umor, alternând momentele tensionate cu secvențe pline de sarcasm și umor negru. Îmi vine în minte secvența în care Kristin îi reproșează mamei sale că în trecut a fost răutăcioasă cu privire la filmul ei preferat. La care bunica răspunde: "Foarte bine am făcut, dacă e un film prost". La fiecare conversație între mamă și bunică scena capătă o dinamică nouă, cele două reușesc să anime spectatorul prin micile ciondăneli și comentarii făcute în glumă.
Nu l-aș cataloga ca fiind un film queer, știu, ciudat, având în vedere faptul că spune povestea unei atracții față de o persoană de același sex; dar, cred eu, filmul funcționează la un nivel mult mai adânc. El vorbește despre o experiență intrinsec umană, dragostea, care nu ține cont de vârsta, genul, culoarea sau mărimea de la pantofi a protagoniștilor. Bunica, de exemplu, deși are o vârstă înaintată - nu are soț, de altfel nici Kristin nu are -, tot simte nevoia de apropiere fizică, de o îmbrățișare, de o mângâiere.
În timpul unei ședințe de familie în care cele trei discută despre posibilitatea publicării cărții, mama argumentează pentru tipărire prin impactul pozitiv pe care îl poate aduce comunității LGBT. Faptul că cineva din interiorul comunității are curajul să se confeseze, să se pună într-o postură de vulnerabilitate în fața întregii lumi. Moment în care Johanne întreabă un pic nedumerită: "Păi și ce, dacă am avut experiența asta înseamnă că sunt parte a comunității?"; la care cele două răspund la unison: "DA".
Aici cineastul pare că se întreabă: De ce simțim nevoia să punem etichete? De ce nu putem rezista acestui impuls de a cataloga fiecare persoană, mai ales când vine vorba de perioada adolescentină? E un proces de maturizare până la urmă, un Coming-of-Age. Dar cât poate fi de ușor acest proces - și așa anevoios - când nu ești lăsat să îl parcurgi după placul inimii și oamenii încearcă constant să te categorizeze?
Am rămas vrăjit de acest film - mie îmi și plac filmele romantice, care insistă un pic și pe latura psihologică, poate chiar filosofică, în care ajungi să-ți pui întrebări cu privire la propriile gânduri, emoții, trăiri. Așadar dacă sunteți ca mine, vă recomand din tot sufletul să mergeți să-l vedeți în cinema.
Filmul poate fi vizionat și sâmbătă, 21 iunie 2025, la ora 18:30, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca.