Într-un viitor apropiat, urmările zecilor de ani de exploatare a energiei nucleare au condus Pământul înspre un colaps ecologic. Andriy, zis Andruha (interpretat de Volodymyr Kravchuk), este pilot spațial, angajat la cea mai mare companie de eliminare a deșeurilor radioactive din Europa de Est. Pleacă într-o misiune de patru ani către Callisto, luna lui Jupiter. Singur. Un vis pentru mizantropul singuratic care e, un coșmar pentru... noi, toți ceilalți? Ascultă discuri de vinil și primește periodic mesaje video de la angajatorii săi de pe Pământ, de obicei, plângeri legate de performanța sa - în fața cărora e zeflemitor, nepăsător. Cum era? Omul să fie mulțumit cu izolarea sa, căci, dacă e vorba, nu societatea, ci liniștea navei tale te face fericit. Sau pe acolo. Este, totuși, însoțit de robotul Maxim (vocea: Leonid Popadko), introdus ca dispozitiv narativ al filmului. Maxim este programat să-l mențină în viață pe Andriy. Cu orice preț. Cu prețul minciunii, al frângerii inimii - ajungem și acolo. Și sarcina aceasta devine brusc extraordinar de complicată atunci când Pământul explodează, redus la bucăți care se împrăștie în toate direcțiile, cu o viteză de 10.000 de kilometri pe secundă. Andriy pare a fi singurul supraviețuitor. Robotul vorbește constant cu el, îi spune bancuri proaste, îl ajută să piloteze nava. Andriy - deși mâncarea mai ajunge pentru doar 16 luni, iar singurătatea devine insuportabilă chiar și pentru acest solitar prin definiție -, e inițial senin, detașat, el, ultimul om viu; e ironic, mândru, el, ratatul care a realizat ceva ce nimeni altcineva nu a mai reușit. Ratatul care nu are cui se lăuda. Ratatul care se autoproclamă "Captain Galaxy" printr-un mesaj radio, convins că nu are cine să-l audă. Însă Maxim detectează o transmisie slabă, venită dintr-o zonă îndepărtată, de la o femeie care, ce să vedeți, l-a auzit. Catherine (vocea aparține Alexiei Depicker, iar scurta apariție... corporală, Dariei Plahtiy), o cercetătoare franțuzoaică, se afla de doar câteva săptămâni în apropierea lui Saturn când Pământul a explodat. Așadar, nu unul, ci doi oameni supraviețuiesc sfârșitului lumii. Iar între acești Adam și Eva rebranded, Maxim va deveni șarpele "mai șiret decât toate fiarele" cosmosului.
Folosindu-se de un dispozitiv de traducere, cei doi încep să comunice, încercând să găsească modalități de a supraviețui. Conversațiile lor, ca niște antice și de demult corespondențe prin scrisori, încep cu discuții banale. Deși e nefiresc ca tocmai Andriy să înceapă să țină la o femeie pe care nu a văzut-o niciodată, publicul e ademenit să investească emoțional în relația care - cu siguranță nu vă așteptați la asta - înflorește. Legătura dintre ei transcende realmente limitele spațiului și ale timpului, iar existența solitară a lui Andriy este acum mânată de speranța de a experimenta din nou o conexiune umană. Într-adevăr, nu știi ce îți lipsește până nu îl pierzi. Până nu pierzi totul.
U Are the Universe se inspiră din alte bine-cunoscute producții, incluse și ele în secțiunea Tomorrow is Fear a TIFF-ului 2025, precum 2001: A Space Odyssey (regizor: Stanley Kubrick) și Her (regizor: Spike Jonze). Dar filmul își păstrează originalitatea. Și performanța. Principalul punct forte îl reprezintă scenariul (semnat tot de Ostrikov), cu dialogurile sale firești, realiste, cu fuziunea perfectă dintre umorul lui Maxim și melancolia lui Andriy. Pe fundamentul asigurat unui parcurs emoțional ascendent, bine calibrat, bine echilibrat, directorul de imagine (Nikita Kuzmenko) și scenograful (Vlad Odudenko) vin să construiască, să transforme constrângerile - filmul a fost realizat în timpul invaziei ruse asupra Ucrainei, cu resurse și echipă limitate - în atuuri. Mizează pe un minimalism auster, devenit semnătura vizuală a filmului. Metafora spațiului restrâns din navă, simbolul minții închise a lui Andriy, contrapunctează iubirea cosmică pe care el trebuie să o accepte.
În rolul protagonistului, Volodymyr Kravchuk conferă filmului o uriașă forță. E fermecătoare antiteza dintre alura de om obișnuit pe care o are și magnetismul cu care susține, aproape în permanență singur, filmul. U Are the Universe se concentrează mai degrabă pe călătoria lăuntrică a personajelor decât pe conturarea unui posibil mâine sau a științei care a dus la distrugerea Pământului. U Are the Universe e un manifest al nevoii intrinseci de conexiune umană - evidențiată mai ales în actul al treilea al filmului. Acum, de neclintit în hotărârea de a ajunge la Catherine, Andriy își adună resursele emoționale și naturale - oxigenul - pentru o nouă călătorie în spațiu, care nu îi garantează nimic. În afară de moarte. Pentru că ar consuma toată energia navei. Maxim ajunge să ia o decizie extremă pentru a-i salva viața și generează un mesaj fals, în care Catherine i-ar mărturisi că este, de fapt, doar un sistem de operare - iată, mai limpede ca oricând, asemănarea cu filmul Her. Andriy e devastat. Dar află curând adevărul și, implacabil, se îndreaptă înspre una dintre cele mai poetice reprezentări vizuale ale sinuciderii.
Disimulat drept o fantezie spațială, U Are the Universe vorbește despre lumina de la capătul fiecărui tunel. Pentru că "rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.". Am mințit. U Are the Universe nu mai profețește, de fapt, nimic. Ne amintește, numai, un adevăr biblic, istoric, biologic, fiziologic. Iar Tomorrow might be Fear, dar vom deschide ochii și nu vom fi singuri. Iubirea nu cere să mori pentru ea. Iubirea-ți cere să trăiești.