Debutul în lungmetraj al cineastului belgian Dimitri Verhulst, Waarom Wettelen? / The Weeping Walk / Ultimul drum, parte din Competiția de ficțiune a TIFF 2025, e un festin de umor negru, un carnaval absurd cu tușe grotești și irizări romantic-înduioșătoare. O comedie care înșiră gaguri pe lungul drum al vieții către o groapă uriașă în care tatăl (interpretat de Peter Van den Begin, protagonist al King of the Belgians / Regele belgienilor, filmul care deschidea TIFF 2017 plănuiește să îngroape, de-a lungul anilor, întreaga familie și în care se vede silit să îngroape, până la urmă, doar soția și dricul adiacent.
Acel Wettelen din titlul original e denumirea unui loc necunoscut GPS-urilor noastre de toate drumurile, dar cunoscut șoferului mașinii mortuare, acest Charon înșelat de soție cu un ginecolog (doamna a trecut de la finalul vieții la debutul ei, după cum remarcă un coleg) care conduce rudele decedatei Christine pe un drum de 3 zile și 3 nopți ce sfârșește într-un teritoriu vecin Belgiei și totuși necunoscut, unde se vorbește o limbă care aduce cu flamanda și neerlandeza, fără a fi vreuna dintre ele. La finalul epopeicului traseu (parcurs în viteza 1-a a unei mașini care va rămâne, treptat, fără ITP, fără șoferul titular și fără motor), pe care apropiații decedatei îl vor străbate pe jos, în spatele dricului (invocând o tradiție nu mai puțin absurdă decât restul situațiilor), omul și mașina își vor afla locul de odihnă binecuvântat, în absența preotului, printr-un performance de dans contemporan oferit de fiul adoptiv.
Un prieten a remarcat, în antologica secvență de început (mașina de la pompe funebre la spălătoria automată, cu tot cu coșciugul amplasat regulamentar și șoferul fumând la volan, lângă revistele porno achiziționate pentru secțiunea de rebus), că insistența camerei asupra numărului de mașină belgian e o indicație asupra a ceea ce vom vedea. Drumul spre neant nu e atât al cortegiului funerar, cât al unei țări întregi, vidată atât de vreo conexiune cu o brumă de sens cu trecutul, cât și de vreun rost al existenței la timpul prezent.
Preotul joacă solitaire în fața enoriașilor și strecoară cuvinte alandala în slujba de îngropăciune, feluriți cetățeni aleg să practice baschetul din cărucior cu speranța obținerii unui loc de parcare gratuit, sora lui Christine poate să meargă deși parcurge tot drumul în cărucior (până la momentul când absurdul aruncă la coș orice urmă de alte forme de umor și decide secționarea ei în două, fără ca asta să îi afecteze viața, desigur), tineri și seniori se îmbată deopotrivă pe baza unui cocktail numit multiculti conținând, la grămadă, toate alcoolurile tari găsibile într-un bar ori mini-bar, fiecare convoi funerar e precedat de un trompetist, pe un stadion de beton ieșit în cale după o trecere printr-un lung tunel cu rol de graniță prestează o excelentă piesă de jazz cinci muncitori la bustul gol și/sau salopetă etc.
Descrierea de mai sus acoperă puțin, prea puțin din deliciosul delir vizual, auditiv și narativ al Ultimului drum. Cum TIFF-ul anului 2025 e contemporan cu succesive izbucniri de violență lipsită de orice sens și perspectivă care au loc în felurite părți ale planetei, deliciosul film belgian propune o super-ofertă: dacă alegem să ne ducem dracu', măcar s-o facem într-un fel care i-ar inspira pe un Ionesco, pe un Caragiale pentru ceva scrieri mișto în iadul de după.