Chiar așa se deschide filmul. Urmărindu-l pe Ion (Gabriel Spahiu), om al străzii, care adună gunoaie din colțurile capitalei neoficiale a Transilvaniei pentru un venit mizerabil ori cerșește - nu bani, ci un loc de muncă - la mesele de la cafenelele din aer liber. În cele din urmă, acesta ajunge la "locuința" sa: subsolul unei clădiri de apartamente din centrul orașului. Dar inexistentul său contract de închiriere e expirat: după mai multe avertismente, Orsolya (Eszter Tompa), o fostă profesoară de drept care lucrează acum ca executor judecătoresc, sosește cu ordinul de evacuare. Îi promite că îi va găsi un loc într-un adăpost, dacă pleacă imediat și îi oferă lui Ion douăzeci de minute să-și strângă lucrurile. În timp ce ea și jandarmii stau de vorbă în fața clădirii, și Orsolya află că omul fără adăpost este un fost atlet olimpic român ajuns în mizerie, bărbatul se spânzură, de un calorifer (!), cu o sârmă de oțel. Cum ea este de etnie maghiară, Orsolya știe că urmează să fie atacată în presa de dreapta - cum i s-a întâmplat deseori - pentru că ar fi împins la moarte un patriot român.
Dincolo de asta însă, Orsolya plânge necontenit, cuprinsă de o vină viscerală, nevrotică, de a fi provocat indirect moartea lui Ion. Refuză să meargă în vacanță (deja rezervată) cu soțul și copiii ei, iar aceștia pleacă fără ea. În zilele ce urmează, povestește incidentul oricui e dispus s-o asculte - prietenei sale empatice, Dorina (Oana Mardare), preotului (Șerban Pavlu), mamei ei cu înflăcărate simpatii pro-ungare (Annamária Biluska) - când Orsolya spune despre Orbán că e "fascist", mama o dă afară, numind-o "târfă" -, într-o serie de dialoguri filmate în plan-secvență în doi. Este absolvită de vină la locul de muncă, unde colegii insistă că a fost "mai mult decât umană" în exercitarea sarcinilor. Însă niciuna dintre aceste reacții nu-i liniștește conștiința, ci o adâncesc în culpa de a-și fi "făcut treaba". Orsolya citează la un moment dat din Brecht: "The more innocent they are, the more they deserve to die.", referindu-se la cei acuzați și condamnați pe nedrept pentru răzvrătire împotriva stalinismului. Nesupunerea e păcatul originar. Supunerea e păcatul capital.
O întâlnire întâmplătoare cu Fred (savuros Adonis Tanța), fost student al Orsolyei, devenit livrator de mâncare pe bicicletă, o scoate temporar din autocompătimire, căci acesta îi livrează anecdote zen, superficiale, ca răspuns lateral la trauma ei. A, Fred poartă un semn pe spate, pe care scrie "Sunt român", pentru că șoferii rasiști îi calcă cu mașina pe bangladeșenii și sri-lankezii care fac această muncă. Nu aflăm niciodată exact ce a determinat schimbarea carierei Orsoylei. Dar acolo e sădită rădăcina tendinței de a substitui principiile cu o goană după profit. Versiunea mai bună a sinelui, pe care Orsolya o caută vizibil - prin expresiile încărcate de durere și vinovăție, prin scurta împăcare pe care o câștigă donând unor cauze umanitare -, este adesea estompată de complacere și alcool și frivolitate / promiscuitate. Și ea caută un fel de răscumpărare, dar fiecare gest în această direcție este egocentric. Inegalitatea sistemică pe care Jude o conturează aici nu poate fi învinsă de nicio acțiune individuală.
Filmul se încheie cu un montaj documentar mut, acid, al unor locuințe publice insalubre, juxtapuse cu domenii private baricadate. Jude se delectează cu astfel de contradicții, devenite însăși substanța filmului Kontinental '25 (purtând numele hotelului boutique care urmează să se construiască în locul clădirii în al cărei subsol locuiește și moare Ion). Și nu numai. Atât povestea, cât și titlul Kontinental '25 sunt inspirate de Europa '51 (dir. Roberto Rossellini), în care personajul interpretat de Ingrid Bergman, Irene, suferă o transformare profundă, la fel, în urma unui deces tragic - aici, al fiului ei. Avem și easter eggs. Un poster cu Europa '51 apare în lobby-ul cinematografului unde Orsolya și Fred se întâlnesc. Și pentru că filmul a fost realizat foarte rapid, cu un iPhone - da, da, Kontinental '25 a fost în întregime filmat cu telefonul, deopotrivă ca mijloc de experimentare și de reducere a costurilor de producție - se vede și un poster pentru un film proaspăt scos din cuptor We Live in Time / E timpul să iubești (dir. John Crowley), care a avut premiera cu doar cinci luni înaintea Kontinental-ului.
Producțiile lui Radu Jude apar rapid și brutal, în ritmul gândurilor, al ideilor sale, sunt proaspete, dinamice, actuale. Câteva inserții sparg monotonia, inclusiv un videoclip șocant în care un soldat rus își explodează capul cu două grenade - astfel de referințe plasează acțiunea în prezentul tumultuos, deși vinovăția pe care o resimte Orsolya ar putea avea loc în orice moment al istoriei recente. Kontinental '25 parcurge multe direcții tematice, atinge politica și nu se sfiește să vorbească despre genocidul din Gaza, chestionează economia și nu se sfiește să menționeze caustic schema Nordis. E Jude și "nu se sfiește" deja a devenit pleonasm. Doamne, ce scenariu bun! Niciun alt RMN al maladiilor românești nu stârnește atâtea râsete cum o face Kontinental '25. Adjudecat! Berlinezii știu foarte bine ce și cum să premieze.