Receptarea filmului inspirat din jurnalele de călătorie ale primilor exploratori ai Amazonului columbian, germanul Theodor Kock-Gurnberg și americanul Richard Evans Schultes, te îndeamnă la meditație. Tratat ca simplu film de aventuri și cunoaștere a apuselor civilizații ancestrale de peste Atlantic mi se pare o siluire a mesajului, o neghiobie. Am dat peste multe reacții în acest fel. E drept, au fost relevate și mesajele puternice transmise pe calea găsirii și regăsirii sinelui profund și a îndemnului la visare, asta trecând peste evenimentele întâlnite în cale de exploratori. Și din discuțiile cu șamanul Karamakate. Dar structura narativă a acestei călătorii inițiatice (până la urmă) a rămas la nivelul unei receptări pur concrete, legate de alunecarea în pirogă pe apele Amazonului. Fluviu uimitor, e drept, miraculos în sine. Imagini alb-negru uimitoare, impresionante. Și încă ceva. Iată cum au distrus coloniștii ajunși în America de Sud civilizațiile autohtone! Simple descinderi în raiul sau sălbăticia pădurilor amazoniene descrise ca în Aventuri la Matto Grosso de Raymond Maufrais, carte pe care o citeam cu pasiune în adolescență. Atât. Dar Ciro Guerra realizează mult mai mult în acest film cu adevărat fascinant. El își aranjează materialul documentar sub forma unei parabole a ciocnirii dintre două civilizații terestre. Jurnalul lui Theodor Kock-Gurnberg a apărut în 1909, când nu erau prea multe informații despre civilizațiile de peste Atlantic. La începutul filmului este reprodus un fragment din jurnalul omului de știință german. El recunoaște deschis că "atunci când m-am întors am devenit alt om".
Personajul principal al acestui (în aparență) doku-show este șamanul Karamakate în două etape ale vieții lui singuratice. El este ultimul reprezentant al unui trib străvechi. Interpret, în tinerețea lui, Nilbio Tores și la bătrânețe Antonio Bolivar. În cele două ipostaze, în cele două planuri aglutinate ale narațiunii, Karamakate îl însoțește pe Theo (Jan Bijvoet) și pe servitorul său, sclavul Manduca (Miguel Dionisio Ramos), apoi, după 40 de ani, pe Evan (Brionne Davis) pornit și el în căutarea plantei vindecătoare ca și atunci când, Theo bolnav fiind, trebuia salvat de la moarte cu planta miraculoasă Yankruna. Forțat să intre, în tinerețe, într-o misiune catolică, Karamakate nutrește o ură profundă față de albii "civilizatori", care aplică pedepse corporale copiilor autohtoni, creștinați cu forța, și nu îngăduie ca băștinașii să se supun unui propovăduitor scelerat al Evangheliei, care se crede Mesia. Sunt etape ale drumului prin junglă și ale descoperirilor cutremurătoare. Industria cauciucului (recent lansată) face victime în jungla amazoniană, violarea spațiului ancestral și tragedia decimării populației autohtone sunt considerate sacrilegii cu adevărat greu de descris, intolerabile. Confruntarea este directă și dură între "omul modern" și "omul naturii".
Faptele reale sunt orientate spre semnificație alegorică. Găsirea plantei miraculoase într-un peisaj fabulos, creează alte premise pentru a accede la implementarea parabolică. Un ochi deschis spre Nirvana țintită dă prilejul regizorului să atașeze câteva imagini color binefăcătoare (filmul e alb-negru!) ca Tarkovski în finalul lui Andrei Rubliov, tehnică de mare efect în economia distribuției imaginilor. Cadru paradisiac și pe platoul numit "Atelierul Zeilor", unde "omul naturii" își asumă ritualic profețiile. Îndemnul șamanului este drumul cunoașterii de sine și-i cere lui Evan să arunce toate bagajele, să se despartă definitiv de încărcătura inutilă iluminării interioare. Parcă l-am auzit pe însuși Gide, francezul din lumea veche, cerându-i ritos lui Nathaniel: Aruncă toate cărțile, Nathaniel! Aruncă toate cărțile! ca să poți fi tu însuți. Numai așa poate fi atinsă eliberarea de balastul material și de acumulările care obosesc creierul și conștiința. Amazonul ca un șarpe ce te prinde în "îmbrățișarea" lui bizară e un spațiu geografic și spiritual misterios. Plin de surprize și pericole. E îmbrățișarea șarpelui care te devoră.
Mi se pare că filmul lui Ciro Guerra reprezintă, exemplifică într-un fel, peste valoarea lui documentaristă, drumul sinuos al reportajului spre pigmentația fictivă cu tentă alegorică. Desigur, ajustările și trimiterile sunt subtile și evidente. În literatură, în scrierile cu conținut epic, dacă narațiunea nu are ascendență în metafizic, opera e văduvită de catharsis. Ca și în film, de altfel. Îmbrățișarea șarpelui reușește să mențină un echilibru constant între liniaritatea subiectului și transcendența gândirii care însoțește imaginea.
Un film impresionant în ansamblul său. Un film copleșitor prin mesajul său umanist. Într-adevăr o proiecție specială la actuala ediție 2025.