Romanul Laviniei Braniște e un punct de pornire, un pretext. Cheagul poveștii femeii singure, dezorientate, apăsate de responsabilitatea unei vieți pe cont propriu (mama, la muncă în Spania, iubitul, idem la Cluj) în Bucureștiul mare, haotic și amenințător e acolo. Eroina principală, Cristina, e interpretată alternativ de Cristina Drăghici, Cendana Trifan și Valentina Zaharia. Și de aici încep experimentele. Încercările. Auto-chestionările.
Jebeleanu propune un film pe baza romanului, un film despre realizarea filmului pe baza romanului, un film cu comentarii ale actorilor și realizatorilor despre filmul pe baza romanului, dar și despre alte subiecte ce pornesc din axul central al scenariului. Din cinematografia română recentă, Interior zero e înrudit stilistic cu formidabilul debut al lui Sebastian Mihăilescu, Pentru mine tu ești Ceaușescu (premieră mondială la TIFF 2022, după cum Interior zero a avut a doua tură mondială de proiecții la TIFF 2025). Principiul? Facem un film și comentăm procesul și rațiunea de a face un film în cadrul zisului film.
Era o vreme când regizorii români la început de drum erau puternic influențați de Cristi Puiu. La mijlocul deceniului 3, farul călăuzitor e Radu Jude. De la el preia, printre altele, Eugen Jebeleanu tendința aglomerării de teme și sub-teme, de stilistici și soluții artistice, de personaje secundare interpretate de actori faimoși, de comentariu social suprapus peste portrete de personaj abia schițat și / sau intens caricaturizat. În ce măsură zisa abordare trece ecranul în cazul lui Interior zero e o chestiune pe care, pesemne, o va decide fiecare spectator în parte.
Gros-plan-urile cu eroina principală (director de imagine: Marius Panduru) spun o poveste despre Cristina și apoi o tot repetă, fără să aducă elemente noi pe măsură ce timpul trece. Asta deși cele trei actrițe întrupează atitudini de viață distincte și porțiuni complementare ale portretului personajului. Cadrele dintre aceasta și iubitul interpretat de Cristian Popa merită toată atenția și, posibil, un loc într-un muzeu al imaginii (eclerajul e o bijuterie în scena sexului pe masa din bucătărie!), dar, cu excepția zbuciumului & poftelor sexuale ale bărbatului și ne-angajamentului femeii, nu spun prea multe.
Fresca socială bifează teme deja standard & clasicizate la nivel de contemporană reprezentare literară & cinematografică & teatrală: corupția autorităților locale, confreria infracțională dintre politicieni și oamenii de afaceri, comportamentul dictatorial - discreționar al patronilor (străini), șefelor (românce), proprietarilor de apartamente închiriate, dezvoltatorilor imobiliari etc. Temele nesiguranței financiare și a nevoii tinerilor de a-și abandona profesia pentru care s-au pregătit în căutarea unui salariu sigur și / sau mai consistent ar fi meritat, poate, mai multă atenție la detalii. Exemplu: întru realism, nu sună deloc credibil ca cineva să stea la Cluj de dragul unui salariu de 4.000 de lei despre care un personaj al filmului spune că ar putea să fie dublu, pe aceeași muncă, în București (ecartul de salarii dintre cele două urbe fie nu există, fie, adesea, pe acest tronson de venituri, înclină ușor în favoarea Clujului).
Portretele unora dintre personaje, vezi șefa interpretată de Katia Pascariu ori colegul lui Lucian Ifrim, sunt atât de caricaturizate, pe bază de tușe groase, la rându-le repetat aduse la lumină, încât împing filmul mai degrabă spre o tură de benzi desenate / bule din Cațavencii. Personaj meteoric, iubitul fugitiv interpretat de Vlad Udrescu e aproape de imaterial ca și cel jucat de Cristian Popa. Nu de lipsă de meșteșug actoricesc e vorba, ci, din nou, mai degrabă de o opțiune înspre superficialitate la nivel de scenariu & regie.
Aparițiile în fața camerei ale lui Eugen Jebeleanu variază între un comic memorabil (în cazul rătăcirii eroinei pe holurile lugubre ale AFI Cotroceni și deschiderii ușii interzise), haios-jucăuș (în cazul ipostazei de frizer) și moralizator-șablonardă (în cazul lungului excurs despre relația copii - părinți mai deloc confirmată de o mamă căreia Irina Movilă și scenariul filmului nu-i prea conferă atribute negative în relația cu fiica oricum ai privi lucrurile).
Lipsa de adâncime a personajelor din Interior zero poate fi o opțiune regizorală, o încercare de consolidare a distanțării oricum propuse prin dubla ieșire din convențiile cinematografice clasice, dar are și efectul detensionării până la dezinteres a relației dintre public și oamenii de pe ecran. Da, ideile auzite sunt interesante, Ada Galeș își confirmă statutul de comentatoare plină de idei interesante pe marile teme ale prezentului, dar cumva parcă e prea puțin ca un film să rămână în memorie doar cu o seamă de meta-comentarii și cu o suită de imagini frumoase.