"E un oaspete pe care ni l-am dorit la Cluj de multă vreme. E prima dată când Béla va putea veni." spunea Tudor Giurgiu la conferința de presă premergătoare celei de-a 24-a ediție TIFF (13-22 iunie 2025, Cluj-Napoca). Pentru că, înălțător, miticul regizor maghiar este invitatul special din 2025 al festivalului, în cadrul căruia va fi laureat cu Premiul pentru Întreaga Activitate. Iar Close Up Béla Tarr e numele secțiunii ce-i găzduiește filmografia - integrală, cu excepția Sátántangó, colosul de șapte ore jumătate prezent la cea de-a șasea ediție TIFF (2007). Iar A torinói ló / The Turin Horse / Calul din Torino este filmul prin care regizorul își împlinește și încheie cariera. Temându-se că de aici înainte nu ar face decât să se repete, nemaiavând nimic nou de spus, se retrage conștient și sfârșitul operei sale ne aduce față în față cu sfârșitul lumii. Șase zile. Béla Tarr a sfârșit lumea în șase zile.
"La Torino, pe 3 ianuarie 1889, Friedrich Nietzsche iese pe ușa casei cu numărul 6 de pe Via Carlo Alberto - poate pentru o plimbare, poate pentru a merge la oficiul poștal, să-și ridice corespondența. Nu departe de el - sau poate, în fond, la o distanță infinită de el -, un vizitiu se chinuie cu un cal încăpățânat. În ciuda îndemnurilor repetate, calul refuză să se miște, iar vizitiul își pierde răbdarea și începe să-l lovească cu biciul. Nietzsche se avântă brusc spre trăsură și își aruncă brațele în jurul gâtului calului, izbucnind în plâns. Un vecin îl duce acasă, unde, timp de două zile, Nietzsche rămâne nemișcat și tăcut pe un divan, până când, în cele din urmă, murmură ultimele sale cuvinte: Mutter, ich bin dumm. Va mai trăi zece ani, în grija mamei și a surorilor sale. Despre cal... nu știm nimic.". Povestește în orb naratorul. Mitul începutului prăbușirii mentale a lui Friedrich Nietzsche deschide filmul, făcând loc primului cadru să mute focalizarea narativă, presupusă (de) pe Nietzsche, în realitate, pe cal. Pentru că filmul nu se vrea biografia filosofului neamț, ci întregirea și adâncirea biografiei în propriul nihilism. Béla Tarr imaginează viața calului legendar și-o proiectează în lumea post-divinitate. Pentru că atât ne mai amintește, pe parcursul filmului, de Nietzsche: Dumnezeu e mort.
Îi urmărim pe bătrânul Ohlsdolfer, fiica sa și calul lor, claustrați dincolo de civilizație într-o colibă prăpădită. Îi urmărim resemnați în fața existenței lor primitive, reduse la corvezi, cartofi fierți, fereastră. Ochii le sunt goi. Chipurile inexpresive, ziduri de nepătruns. Se trăiește, se mănâncă, se cade, se moare. Rudimentarul împins până la animalic, în absența oricărei dimensiuni spirituale, acest ritual în care conviețuirea lor se transformă, cedează și el. La fel de lent. Îi urmărim murind. Ca un ultim apel la convertire, un sătean vine și le vorbește despre cum oamenii, "precum șobolanii care se năpustesc pe furiș", au pervertit și contaminat lumea cu lăcomia lor, le vorbește despre dispariția nobilimii ontologice, le vorbește despre stingerea menirii lor pe lume. Dar Ohlsdolfer refuză discursul, ideologia, "sensul". El, pentru care lumea este goliciune, este oboseala instinctelor, răspunde simplu - "Prostii!". Ca un ultim apel la libertate, un grup gălăgios de țigani sparge tăcerea câmpului pustiu. Se opresc la cocioaba celor doi, scot apă din fântână, nu se grăbesc, râd, îl privesc zeflemitor pe bătrânul enervat la culme. O privesc și pe fată, o studiază, o cheamă să vină cu ei. Fata stă nemișcată. Nu răspunde. Țiganii se urcă înapoi în căruțe și pleacă. Curând, apa din fântână dispare. Calul refuză să mai mănânce. Refuză să se mai miște. Lampa nu mai arde. Soarele se stinge. Muzica lui Mihály Víg chinuie. Ultima zi. Cei doi rămân în întuneric.
Atunci, în clasa a IX-a, credeam că vizionasem un Tarkovski autentic - ce alt diletant n-ar fi comis aceeași gafă la vederea unui preview greoi, autodenunțat pretențios, cu natură brută și brutalitatea naturii, cu și despre condiția umană? Béla Tarr e, în fond, urmașul lui, camuflat în aceeași regiune vizuală modernistă, din care a alungat - iată opoziția, iată unde tragem linia - speranța. Arar e menționat - niciodată metaforic -, în întreaga lui operă, Dumnezeu - totdeauna la un timp trecut, ca îngropat într-o istorie dezrădăcinată. Personajele lui nu traversează crize spirituale, nu își adresează întrebări existențiale, nu caută Scopul final. Pentru că atât ne mai amintește, pe parcursul filmului, de Nietzsche: Dumnezeu e mort. Într-o lume fără de Creator, o familie trăiește izolată în afara timpului. Cosmos circular. Apocalipsa lui Béla Tarr se aseamănă izbitor Genezei: șase zile - echivalate cu șase capitole - de regres; un bărbat, o femeie, un necuvântător simbolic. Sigur, astăzi, regăsirea într-un film care abjură evoluția omului ne pare dificilă. Dar A torinói ló / The Turin Horse / Calul din Torino vorbește și despre o lume ruptă de Creatorul său. Iar astăzi, regăsirea într-un film care abjură transcendența ne este și mai dificilă.
Într-o ediție dedicată Inteligenței Artificiale, (r)evoluției tehnologice captivante ieri, înfiorătoare azi, TIFF 2025 găzduiește și un mare vizionar al cinemaului existențial, un filosof vizual, un post-modernist anarativ. Indiferent de mijloace și de timpi, de curente și de secțiuni, privim și construim sfârșitul de lume, anticipăm și ironizăm sfârșitul lumii. Ca niciodată, sălile cinematografelor sufocă ființa. Noroc de viața cu care ne umplem afară.