Scenariul original semnat de regizorul Silviu Purcărete adaptează la stilul teatral occidental un text kabuki al lui Tsuruya Nanboku al IV-lea, etalând și în același timp reinterpretând tiparele culturii nipone. Astfel, nu povestea în sine scrie istorie, ci montarea ei inedită. Pășind solemn pe o hanamichi (punte de lemn), pe fundalul sonor joruri, specific interpretării narativ-muzicale din teatrul de păpuși bunraku, însuși Zeul suprem al acestei commedia dell'arte, un kuroko (asistent de scenă în teatrul kabuki, interpretat aici de Cristian Stanca), deschide ceremonialul și marchează cu bocancii lui masivi traseul unor destine, asemeni unui păpușar care își joacă marionetele după propria poveste. Scena este construită minimalist; în dreapta se află platforma instrumentelor de percuție, în stânga sunt câteva pupitre de machiaj cu scaune și oglinzi, ce dau de înțeles că vom pătrunde de la început în culisele unde se va naște Povestea prințesei deocheate.
Cei patru muzicanți au la dispoziție diverse instrumente de suflat și percuție, castaniete, xilofon, clopoței, ki (clape din lemn), un didgeridoo, un gong, o tablă, ba chiar și un butoi cu apă, însoțind permanent prin zgomote exacerbate în note comic-dramatice gesturile personajelor. Muzica originală creată de Vasile Șirli este, ca de obicei în spectacolele marca Silviu Purcărete, hipnotică, repetitivă, asemeni unui ritual care încarcă și purifică simultan, când grav, dens, cu bătaie de gong, când vibrant, metalic, ba chiar ușurel, cu clinchet, scârțâit, fluierat pus pe șotii, însoțind pașii, gesturile fiecărui personaj ca o umbră sonoră. Ritmurile sunt de fapt create cu minimum de "material" sonor, dar efectele sunt copleșitoare, ca în cazul partiturii finale a spectacolului, gândită repetitiv, asemeni unei plăci de vinil ce se învârte pentru ultimele acorduri pe pick-up. Cu gesturi teatrale orchestrate în tonalitate serioasă de un saxofon, toate personajele piesei, un amalgam amețitor pe rotativa scenei, suprapun jucăuș, în contrapunct și aliterație, două șiruri incantatorii: "două sute, patru sute, șase sute de mii", respectiv "două stele, patru stele, șase stele și-o stea". Muzica, gândită astfel ca un personaj în sine, este pur și simplu "deocheată" în Povestea prințesei.
Dar ceea ce domină realmente în spectacol este vizualul, pus în valoare nu neapărat prin decor, cât mai ales prin costume (Dragoș Buhagiar, la rândul său premiat UNITER în 2019 pentru cea mai bună scenografie a anului 2018) și machiaje (Ana Maria Vlad și Alexa Marcu). Și aici regizorul integrează o specificitate a teatrului kabuki, anume stilizarea dramei prin utilizarea machiajului kumadori purtat de interpreți. Toate personajele sunt exprimate prin măști, machiajul în alb-negru-roșu de- și re-personalizează, limitează mimica doar la gesturi teatrale și în același timp oferă actorilor și actrițelor libertatea de a se reinventa. Pudra albă sidefată este un soi de paravan al travestirii, căci de sub stratul machiajului, de pildă, Dana Taloș îl scoate la iveală pe Zangetsu cel bondoc și burtos, ce se bucură de privilegiile unei doamne Nagora deșirate, cu statură de mârțoagă și gesturi gingașe de femeie îndrăgostită, pe care talentatul Adrian Matioc le pune în valoare la adăpostul măștii. Tot în același registru, Iruma Akugoro, logodnicul prințesei Sakura, este alcătuit de talentata Cristina Ragos (alternativ cu Diana Fufezan), făcând pereche cu Raluca Iani transformată în Gengo, slujitorul fidel.
Costumele sunt în Povestea prințesei deocheate un spectacol în sine, un creuzet alchimic, vrăjitoresc de stiluri și elemente de recuzită, de la saricile mițoase ale ciobanilor mioritici și până la costum, cămașă, pălărie, apoi rochiile în cloș din mușama cu motive sakura și calul din papier-marche, palanchinul sub formă de cutie de carton, costumele măturătorilor, confecționate ca pentru o paradă eco, din plastice și ambalaje reciclabile, botnițele eleganților dulăi asmuțiți, care asortează la cămașă și pantalon niște măști de gaze, nelipsitele săbii katana curbate, cu mâner lung, găleata cu șerpi albaștri și tradiționalele evantaie.
Și în tot acest mix ies în evidență mai ales costumele rolurilor principale. Iustinian Turcu îmbracă de la început până la final un generos strat de pudră albă peste trupul său sculptural, aproape nud. Fără perucă, îl creează în prolog pe tânărul Shiragiku, iar în epilog pe prințesa care își pierde feminitatea, dar își recâștigă statutul și libertatea. Cu perucă, trupul lui alb marmorat ia forma delicată a prințesei Sakura, a cărei primă costumație este mătasea unui cocon ca de omidă, confecționat pe loc, în culise, înainte de fiecare spectacol, din hârtie lucioasă, imaculată, pentru a fi apoi sfâșiat odată cu ingenuitatea fecioarei în timpul fiecărei reprezentații.
Dar cele mai multe costume și uneori chiar în cel mai scurt timp sunt schimbate de-a lungul Poveștii prințesei deocheate de Ofelia Popii, care trebuie să treacă aproape instantaneu de la un rol la altul. Ce reușește în acest spectacol este performanța remarcabilă de a-și adapta permanent postura, ca un costum în sine, la costumele personajelor sale. Bătrânul Seigen, inițial umanizat de vinovatul păcat al îndrăgostirii, poartă îmbrăcămintea simplă a unui culegător de orez, pentru ca mai apoi, în calitate de preot al templului sacru, să fie supradimensionat, sprijinit în uriașul baston și purtat pe umeri de un slujitor pitit sub toga foșnitoare, aurie, confecționată din folia termică aflată în recuzita echipajelor de urgență. Aceeași incredibilă Ofelia Popii se află și în costumul lui Gonsuke, fratele preotului Seigen. Ea schimbă nu doar ținuta, ci și registrul de interpretare, căci Gonsuke este flegmatic, zeflemitor, desacralizat, pe alocuri chiar grobian. Totuși, personajele ei nu se disting doar prin costume, ci, exact ca avatarurile identității lor, mai ales prin uimitoarele schimbări de tonalități ale vocii, accesând o întreagă gamă, de la puternic, grav, gâjâit, tremurat, agonic, până la suav, duios, matern, jucăuș, melodios, mergând apoi către arogant, sarcastic, cinic. Fapt ce justifică pe deplin premiul UNITER din 2019: cea mai bună actriță în rol principal a anului 2018, pentru rolurile Seigen și Shinnobu Sota.
În acest fel, în viziunea lui Purcărete, Povestea prințesei deocheate devine pretextul pentru spectacol și nu invers. Încă de la început, un tayu (narator sau rezoner în teatrul kabuki, interpretat de Diana Văcaru Lazăr) se interpune între marionete și păpușarul lor; el cheamă în scenă personajele, anunță actele, scenele, momentele-cheie și lămurește firul poveștii.
Prințesa și destinul ei "deocheat" se conturează încă din sau chiar prin determinismul predestinat de prolog. Cu 17 ani în urmă, un preot, un spirit venerat, îndrăznise să se îndrăgostească de un tânăr ucenic. Dar vai, iubirea, ce sentiment vinovat, deci refuzat de zei în acest caz! Păcatele vieților trecute m-au făcut să-mi pierd mințile, va recunoaște venerabilul Seigen, condamnat în această viață la o poveste de dragoste imposibilă alături de tânărul Shiragiku, căci patima nelegiuită te împinge la nenorocire. Deci soluția e să se arunce împreună în valuri de pe stânca Endoshima, ținând strâns în pumn fiecare o cutiuță cu tămâie, inscripționată cu numele celuilalt. Suntem jucăria sorții, rostește ritualic Kiyoharu Seigen, ezitând, în timp ce ucenicul său, Shiragiku, se aruncă singur în valuri, încrezător că în următoarea viață s-ar putea reîncarna într-o fecioară.
Dar nu oricare fecioară, ci chiar un vlăstar al nobilei familii Yoshida: prințesa Sakura, Floare de Cireș. Și ca orice prințesă, destinul ei este marcat de mai multe semne ce vin din viețile anterioare: al dualității, al scindării, al captivității. Un laitmotiv al acestor determinări este unul dintre refrenele pe care le iei cu tine după spectacol: Duty and human compassion struggle within one's heart (datoria și compasiunea umană se luptă în inima cuiva).
Sakura este promisă logodnicului ei, Iruma Akugoro, pe care nu l-a văzut niciodată, dar vai, originea ei nobilă este compromisă, căci s-a născut cu degetele de la mâna dreaptă strâns lipite în pumn, un semn de rău augur pentru o descendentă nobilă. Deci prințesa deocheată alege să se călugărească, crezând că în felul acesta a găsit o cale de soluționare a problemelor, iar ritualul din templu o pune față în față cu preotul Seigen, a cărui statură uriașă îi confirmă superioritatea spirituală. Marele preot însă o poate vindeca de infirmitate; îi va desface rând pe rând fiecare deget, până când va descoperi adevăratul motiv al pumnului strâns: vechea cutie cu tămâie ce poartă inscripționat chiar numele lui. Seigen alunecă acum simbolic de pe piedestal, coborând la propriu de pe umerii celui care-l purtase până atunci, se micșorează până la dimensiunea umanității sale și își aduce aminte de tânărul de care se îndrăgostise în urmă cu 17 ani.
Sakura este deci fecioara în care s-a reîncarnat Shiragiku, însă bucuria reîntâlnirii produce răsturnări și sfâșieri de destine. Prințesa urmează să se lase sedusă de carismaticul tâlhar Gonsuke, iar în pântece îi va crește rodul iubirii lor. Totuși Gonsuke este de fapt Shinnobu Sota, fratele călugărului Seigen, și în același timp ucigașul nobilului tată al prințesei. El se află acum în posesia inimii delicatei Sakura, dar și a multrâvnitului sigiliu Miakodori, simbol al casei Yoshida. Un hoț frumos mi-a furat inima, se lamentează prințesa. Ce tânăr și iubeț eram / și știu că dulce-mi fuse / la gând tâlharul, la bairam / zorit picior mă duse, se laudă Gonsuke prin acest refren, ce devine cartea sa de vizită.
Inocenta fecioară Sakura, Floare de Cireș, a pângărit deci templul cu păcatul ei carnal, iar Seigen ajunge prea târziu, dar alege să îi rămână alături, complice la scenariul acestei succesiuni de vieți și destine diferite ale iubitului său Shiragiku, de care se face de fapt vinovat. Vor fi chiar pedepsiți împreună, cu câte 100 de lovituri de bici, iar bătrânul Seigen va avea apoi grijă de copilul prințesei, asumând compasiunea, iubirea, vina.
Ambele personaje întrupează caractere care conciliază sub semnul karmei și al destinului dualități contradictorii. Sakura este prințesa delicată, intangibilă, nu doar de origini nobile, dar mai ales nelumești, care inițial intră în scenă învăluită în coconul ei alb, plutind fără să atingă podeaua, asemeni unui spirit. Dar reîncarnarea în cazul ei nu este altceva decât o pângărire a spiritului, căci prințesa se naște cu semnul mâinii drepte chircite, o malformație fizică ce îi va prevesti malformarea propriei vieți. Inocenta fecioară se reîntrupase pentru a își împlini destinul alături de Seigen, dar din nefericire, fratele acestuia, perfidul Gonsuke, va profita de ingenuitatea prințesei, care urmează să cunoască în acest fel decăderea. Delicata prințesă Sakura își pierde întâi coconul, acel clopot protector de hârtie, își va pierde apoi noblețea și va ajunge să cunoască mizeriile vieții, fiind trimisă de-a dreptul la produs prin spelunci chiar de către bărbatul care-i furase inima și fecioria. Nici Seigen nu are un destin liniar, în ciuda aparentei lui superiorități spirituale. Iubirea este și în cazul lui deopotrivă virtute și blestem. Construiți din dualități antagonice, Seigen-Gonsuke constituie perechea predestinată a avatarului Shiragiku-Sakura.
În sens invers, Ofelia Popii și Iustinian Turcu dovedesc pe scena Prințesei deocheate nu doar remarcabile calități interpretative, ci și versatilitate, flexibilitate, compatibilitate totală cu ipostazele rolului. Reinterpretând cumva tradiția teatrului kabuki, unde toate caracterele sunt jucate de bărbați, Silviu Purcărete alege pentru distribuția acestui spectacol în cazul fiecărui personaj varianta travestiului, făcând switch-ul masculin-feminin între actor / actriță și personajul său. Probabil cheia care a inspirat decizia regizorală este chiar personajul principal al piesei, tânărul-fecioară, care deschide portalul interșanjabilității de identități. Capabil să pună în valoare inițial latura slabă, feminină a tânărului Shiragiku, Iustinian Turcu face apoi transferul către spectrul de porțelan al prințesei Sakura, redat nu doar prin machiajul complet alb, ci și prin delicatețea extrem de potrivită a gesturilor, pentru ca odată cu mersul poveștii, să-i trivializeze treptat identitatea până la imaginea finală a unei femei masculinizate, puternice, călite de viață, care își ucide pruncul, apoi pe bărbatul care-i terfelise soarta, recuperându-și, cu prețul feminității pierdute, sigiliul și identitatea: casa Yoshida este acum restaurată.
Dar poate cea mai complexă și mai surprinzătoare paletă de identități este interpretată de magistrala Ofelia Popii, care schimbă cu rapiditate nu doar costumele, cât mai ales personajele, stările, tonalitățile vocii, osatura fiecărei ipostaze dramatice reprezentate. Seigen este inițial îndrăgostitul frământat de iubirea sa vinovată pentru Shiragiku, apoi venerabilul preot a cărui spiritualitate evoluată este figurată prin statura de uriaș înveșmântat în odăjdii aurii, dar și vicleanul Gonsuke, fostul Shinnobu Sota, fratele călugărului Seigen, hoțomanul cu cizme militare, scurtă de piele și cască de aviator care încurcă și complică destinele tuturor. Seigen este un amestec de iubire și compasiune, Gonsuke, dimpotrivă, un amalgam de impertinență, dezinvoltură și cinism, și toate aceste versiuni își găsesc instantaneu reprezentarea scenică în cel mai natural mod grație excepționalei Ofelia Popii.
Pe site-ul Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu suntem preveniți în sinopsis că spectacolul abundă în istorii de dragoste obsesivă, crime, reîncarnări și răzbunare, construind cu umor și auto-ironie un comentariu efervescent al dialogului dintre cultura europeană și cea japoneză. Și probabil că e prea puțin spus. Pentru că Silviu Purcărete, ca de fiecare dată, reinventează TEATRUL odată cu vechea Povestea prințesei deocheate, pentru încă un spectacol regal.
(foto: Sebastian Marcovici și Răzvan Dițescu)