Unele spectacole impresionează prin amploare, altele prin idei sau prin forța jocului actoricesc, însă există și spectacole, rare, aproape imposibil de povestit în întregime, pentru că experiența lor depășește simpla narațiune teatrală și se metamorfozează într-o stare. Povestea prințesei deocheate, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu, aparține fără îndoială acestei categorii. Este a patra oară când acest spectacol mă smulge din locul meu pe scaun și mă trimite direct pe scenă prinzându-mă în mrejele lui. Inspirat din piesa kabuki Sakura Hime Azuma Bunshô a dramaturgului japonez Tsuruya Nanboku al IV-lea, spectacolul nu este doar o adaptare a unui text oriental, ci o reconstrucție poetică a lui, filtrată prin imaginarul inconfundabil al lui Purcărete.
Încă de la început, spectatorul are senzația că pătrunde într-un univers suspendat între lumi. Decorul conceput de Dragoș Buhagiar (recompensat cu Premiul UNITER în 2019 pentru scenografia acestui spectacol) nu reproduce Japonia tradițională într-o manieră realistă, ci creează un spațiu teatral fluid, unde convenția este expusă deliberat. Oglinzile, mesele de machiaj și pasarela inspirată de hanamichi-ul kabuki sugerează că asistăm simultan și la poveste, și la mecanismul producerii ei. Nimic nu este ascuns. Teatrul devine o ceremonie în care iluzia și demascarea coexistă. Tocmai această asumare a convenției face spectacolul atât de fascinant: Purcărete nu încearcă să imite teatrul japonez, ci să îl reinventeze dându-i tușe europene.
Firul narativ este, la rândul lui, construit din pasiuni excesive, iubiri imposibile, crime și obsesii. Povestea începe cu relația interzisă dintre călugărul Seigen și tânărul său discipol, Shiragiku. Dragostea lor, imposibil de acceptat, îi împinge spre un pact suicidal. Discipolul își pune capăt zilelor, însă Seigen nu merge până la capăt și astfel poartă mai departe trauma unei iubiri care nu poate fi uitată. Ani mai târziu, când prințesa Sakura ajunge la templu, Seigen vede în ea reîncarnarea fostului său iubit și începe să proiecteze asupra acestei femei întreaga sa obsesie. De aici înainte, povestea se transformă într-un carusel al dorinței și al degradării morale, unde iubirea nu mai are nimic pur, ci devine o forță care devorează. Iar toate acestea se amestecă cu lupta pentru putere (sau obținerea de avantaje) a foarte multora dintre personaje.
În mâinile altui regizor, această poveste ar fi putut deveni melodramatică sau exotică într-un mod artificial. La Purcărete însă, tragedia este permanent traversată de grotesc și comic. Spectacolul alternează momente de solemnitate aproape ritualică cu scene de o ironie savuroasă. Personajele trec brusc de la exaltare la caricatură, iar emoția este sabotată deliberat de umor. Tocmai această pendulare între tragic și comic dă montării o extraordinară vitalitate. Râzi și, aproape imediat, ai senzația că râsul precede ceva neliniștitor. Universul creat de Purcărete nu oferă niciodată confort emoțional deplin; el seduce și destabilizează în același timp.
Un rol esențial în această atmosferă îl are muzica lui Vasile Șirli. Sonoritățile spectacolului funcționează ca o punte între Orient și Occident, între ceremonial și farsă. Percuțiile, intervențiile muzicale aparent ludice și momentele aproape hipnotice creează senzația unei lumi care pulsează continuu. Muzica nu acompaniază pur și simplu acțiunea, ci o amplifică emoțional, transformând anumite scene în adevărate tablouri coregrafice. În teatrul lui Purcărete, imaginea și sunetul nu sunt accesorii, ci componente fundamentale ale sensului.
De altfel, Povestea prințesei deocheate impresionează tocmai prin caracterul său vizual (aproape) excesiv. Fiecare scenă pare gândită ca o compoziție plastică. Costume fastuoase alternează cu imagini grotești, machiajele actorilor trimit simultan la estetica kabuki și la teatrul expresionist, iar luminile construiesc permanent senzația unui spațiu instabil, aflat între realitate și vis. Uneori scena pare un carnaval decadent, alteori un ritual funerar. Spectacolul nu urmărește realismul, ci intensitatea imaginii teatrale.
În centrul acestui univers se află interpretarea extraordinară a Ofeliei Popii. Ea realizează un tur de forță prin multiplele identități pe care le traversează, construind personaje contradictorii, fragile și violente în același timp. Jocul ei are o mobilitate impresionantă: poate trece de la expresivitatea comică la dramatism autentic într-o singură schimbare de privire sau de ton. În interpretarea Ofeliei există ceva profund neliniștitor și vulnerabil, iar această ambiguitate face ca personajele ei să rămână memorabile. Nu întâmplător, ea a primit în 2019 Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolurile din acest spectacol.
Și ceilalți actori contribuie decisiv la forța montării. Iustinian Turcu are o energie electrizantă și o prezență scenică vie, construind o prințesă care impresionează prin eleganță și fragilitate. Adrian Matioc creează o doamnă Nagora absolut delicioasă. Raluca Iani interpretează un Gengo dezarmant. Cristian Stanca este un maestru de ceremonii grotesc, un samurai cu armură, un manipulator al lumii scenice. Dar în spectacolele lui Purcărete, actorii nu joacă niciodată individual; ei sunt parte a unui organism scenic colectiv, iar această armonie se simte constant.
Dincolo de spectaculozitatea vizuală și de virtuozitatea actoricească, ceea ce rămâne cu adevărat după spectacol este senzația unei meditații amare despre identitate și dorință. Personajele din Povestea prințesei deocheate caută obsesiv iubirea, puterea, răzbunarea, însă ceea ce găsesc este adesea propria lor deformare interioară. Transformările succesive sugerează că oamenii nu scapă niciodată cu adevărat de propriile obsesii.
Poate tocmai de aceea spectacolul are și o puternică dimensiune emoțională. Dincolo de exuberanța carnavalescă și de momentele de umor uneori burlesc, există permanent un sentiment de melancolie. Personajele par condamnate să repete aceleași greșeli, să alerge după fantasme imposibile, să se piardă în propriile dorințe. Iar spectatorul, prins în acest joc amețitor de imagini și emoții, ajunge inevitabil să se recunoască în fragilitatea lor.
În teatrul contemporan, unde multe spectacole încearcă să șocheze prin actualitate sau discurs explicit, Povestea prințesei deocheate impresionează prin altceva: prin capacitatea de a transforma teatrul într-o experiență totală. Nu este doar un spectacol care se privește, ci unul care se trăiește. Silviu Purcărete creează un univers în care cultura japoneză și sensibilitatea europeană se întâlnesc fără să se anuleze reciproc, iar rezultatul este o lume deopotrivă extravagantă și profund umană.
Faptul că spectacolul a primit și Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului în 2019 și că a continuat să fie invitat în festivaluri nu surprinde. Mai important însă decât premiile este faptul că montarea continuă să fascineze la mulți ani după premieră. Povestea prințesei deocheate este unul dintre acele spectacole care par să devină tot mai puternice în timp. Este un spectacol viu, seducător, tulburător, care demonstrează că teatrul este încă un spațiu al miracolului.
(foto: Răzvan Dițescu)