O privire fugară prin filmografia lui Igor Cobileanski ne arată un cineast cu un palmares redutabil, un creator prolific, perseverent în a realiza filme din anul debutului - 2005 - până în prezent. Amintesc câteva dintre ele, spre a aprecia ritmicitatea celor înfăptuite de regizor. De la scurtmetrajele care l-au impus încă de la început, până la lungmetraje și seriale degustate de public: Când se stinge lumina (2005) metaforă vizuală complexă, comic expusă prin multiplicarea becurilor înghițite de o populație excedată de "lumina lui Lenin" (cu scenariul publicat pe LiterNet aici); Sașa, Grișa și Ion (2006) întâmplare la locul de muncă între conaționali, pe un ger cumplit, efecte cu rezoluții ilare; La limita de jos a cerului (2013), plutirea în derivă a unui tânăr ce balansează între iubire și infracționalitate. Teme extrase din realitățile vieții din Moldova de peste Prut, ambalate în umor proaspăt, sticlos, cu țintă în critica socială acidă. Apoi serialele Umbre și Hackerville des comentate de critică și mult apreciate de public.
Cunoscând frecvența acestor realizări, dinamica muncii regizorului, am fost surprins să aflu că pentru Comatogen a pritocit în jur de zece ani până să pună pe ecran acest scenariu îndelung muncit, aranjat, abandonat parțial și reluat. Lucrând la el împreună cu Alin Boeru, Igor și-a dat seama că subiectul e ofertant în sine și, până la urmă, a ajuns să-l fructific. Într-un mod foarte inspirat aș spune și atipic. A renunțat la linearitatea propriu-zisă, inițială a întâmplărilor și a ajuns la o structură fragmentată în patru secțiuni distincte, repartizate pe cele patru personaje principale ale subiectului comun: Alina, Radu, Pavel, Mihaela. Interesant este că focusarea particularizantă pe câte un personaj, pentru a ajunge în intimitatea și dominantele caracterului său, se alimentează de la același trunchi epic solid, dezvoltând și dezvăluind treptat tot mai mult din fațetele întâmplărilor. Astfel că problematizarea se realizează în oglindă. Tehnica aplicată e față - verso. Sunt personaje în alb și negru urmărite și după ce și-au dat jos masca de pe figură. Masca onorabilității de la lumina zilei. Și în spatele ei se vede, se întrezărește caducitatea, fățărnicia, hidoșenia. Rămâne în sarcina spectatorului să facă legătura între cele două ipostazieri ale aceluiași personaj. La sesiunea de Q&A de după prima proiecție de la TIFF 2025 s-a folosit cuvântul generic "javre" și a fost preluat ca definitoriu pentru a incrimina duplicitatea lor. Da, niște javre cu față umană.
Notă: Continuarea acestui textul conține informații despre subiectul filmului de natură să anuleze mai multe potențiale efecte surpriză de trăit la vizionare. Citiți-l doar dacă ați văzut filmul sau dacă nu vă supără să știți în avans anumite lucruri.
Coerența celor patru părți este dată și de reluarea acelorași scene, filmate din alt unghi, văzute deci prin prisma personajului pus sub observație. Când e Alina în prim plan din punctul de vedere al Alinei, adică ceea ce i se întâmplă ei. Când e Radu, din punctul lui de vedere și așa mai departe. Apoi imaginile scotocesc mai departe, insistent, duc narațiunea, de fapt firele narațiunii, spre devoalarea fondului ascuns la început.
Primul descoperit este Radu, interpretat în gamă juvenilă de Theodor Șoptelea, fiul de 22 de ani ai Alinei, un zburătăcit fără căpătâi implicat în afaceri dubioase. Alina, mama sa, o asistentă medicală onestă, îl ajută să-i găsească o slujbă. În rolul Alinei, Daniela Nane realizează o performanță actoricească de excepție. Este o prezență dominantă ce acoperă prin importanța rolului și naturalețea interpretării cele patru părți, traversându-le și unindu-le totodată. Alina e ființa delicată și afabilă, plăcută și rezonabilă, pe care o crezi puțin capabilă să facă mici compromisuri, necum să consimtă la o crimă. Bărbatul în mrejele căruia se lasă purtată Alina este Pavel, interpret Andrei Aradits, un craidon sub acoperire de familist. El este patronul unei firme imobiliare, dispus să-și ajute amanta, oferindu-i fiului ei o slujbă. Dar Radu, fiul ei înhăitat cu golanii de cartier, comite un furt și mama trebuie să-l salveze de închisoare. Mihaela e altă javră ce intră într-un joc pervers la intersecția dintre imobiliarele lui Pavel și spitalul unde este internat tatăl ei, bogătașul Klaus (Gheorghe Visu) și unde lucrează, întâmplător, infirmiera Alina. Firea rece și crudă a Mihaelei e desenată în tușe puternic întunecate de Ada Lupu. După cearta, leșinul și coma în care intră tatăl ei, adevăratele intenții ale Mihaelei sunt puse în evidență spre final. Banul e mobilul care pune în mișcare personajele și îndeamnă la furt și crimă. Ni se sugerează o comă profundă în care cad personajele ademenite de spectrul sclipitor al banului diavolesc. Titlul filmului spre așa ceva trimite, așa a fost ales. Dacă, de pildă, cancerigen înseamnă ceva ce provoacă cancer, comatogen e banul care pervertește sufletul și provoacă o comă mereu agravantă în societate.
Filmul lui Igor Cobileanski pune accent pe această rană purulentă a prezentului din societatea românească-moldovenească, dar și din alte societăți.