Muza și poetul. Diegeza orbitează în jurul Claudiei (Ángela Molina) și a lui Flavio (Alfredo Castro), amândoi septuagenari, amândoi artiști, amândoi proaspăt îndrăgostiți unul de celălalt de mai bine de patru decenii. Clădită e, la început, icoana iubirii promise de poveștile în care toți trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ea, veșnic tânără, magnetică, fascinantă. Histrionică, teatrală, sufocantă. Fostă actriță. El, devotat, blând, vulnerabil. Fost regizor de teatru. Sigur, e o imposibilitate în a te dărui când altul ți-e proiecție, e o detașare patologică de care narcisicul nu se face vinovat. Și Claudia bifează aceste lucruri, își recunoaște incapacitatea de a-și iubi copiii în adevăratul sens al cuvântului, își recunoaște regretul de a nu-și iubi copiii în adevăratul sens al cuvântului. Însă dragostea dintre ea și Flavio e autentică, înflăcărată. El nu ar putea trăi fără Claudia. Și nu va trăi fără Claudia. Ea nu va trăi fără Flavio. Dar - dacă ar avea de ales...
Polvo séran / They Will Be Dust / Praf și pulbere începe cu un plan-secvență memorabil - un episod maniacal devenit rapid tango între suferindă și paramedici. Claudia primește diagnosticul: o tumoră cerebrală inoperabilă, în fază avansată. Nu vrea să treacă prin degradarea lentă și dureroasă care o așteaptă, așa că ia o decizie radicală: vrea să își încheie viața prin eutanasie asistată, într-o clinică din Elveția. Flavio este sfâșiat între dorința de a o păstra lângă el și nevoia de a-i respecta alegerea. În cele din urmă, decide că, dacă pleacă ea, pleacă și el. Sănătos tun, cum e. Două bilete, doar dus, către Elveția. Acești Romeo și Julieta spanioli nu-și abjură vocațiile de artiști și din sinuciderile lor fac spectacol. Nuntă în cer. La propriu. Își reunesc copiii - Violeta (Mònica Almirall), care locuiește cu ei, Lea (Patrícia Bargalló), din proprie voință depărtată de mama care o "sufocă", îi "ia aerul", și Manuel (Alván Prado), singurul care-și înțelege părinții cu adevărat - sub pretextul foarte-întârziatei lor nunți. Eveniment intim, celebrare a dragostei care, după atâția ani, încă depozitează prin stomac fluturi, nu molii. Niciunul dintre fii nu știe, inițial, ocazia reală, din spatele reînnoirii jurămintelor, pentru care e invitat. Dar cu numai câteva ore înainte de ceremonie, Violeta află adevărul și îl destăinuie tuturor printr-un toast zguduitor. Frustrarea ei se îndreaptă deopotrivă față de frații săi, care au avut timp să își clădească propriile vieți, în timp ce ea și-a dedicat întreaga existență îngrijirii mamei sale, și față de părinți, în moartea lor benevolă, în abandonarea ei benevolă.
Ajunși în Elveția, în intimitatea camerei de hotel terne și liniștite, Claudia și Flavio sunt pentru ultima oară tandri, pentru ultima oară melancolici, pentru întâia oară lucizi. Ea îi tot repetă lui Flavio că nu e obligat să meargă până la capăt, că nu s-ar supăra dacă ar alege să trăiască. El îi mărturisește că s-a gândit îndelung, că pur și simplu nu-și poate concepe existența fără ea. Sinceritatea Claudiei dărâmă atunci totul. Îi mărturisește că, dacă rolurile ar fi fost inversate, ea ar fi continuat să trăiască. La un pas distanță de moarte, apar, în mintea lui Flavio, primele îndoieli reale.
Abordarea lui Marqués-Marcet pentru al cincilea lungmetraj al său, vivisecția morții înseși în pași de dans, în ritmuri flamenco, într-un, în fine, musical, e neașteptată. Sigur, e un gest plin de compasiune să le permiți personajelor să-și cânte emoțiile reprimate. Dar pentru a "cânta" cu adevărat, filmul ar fi avut nevoie de câteva momente muzicale în plus. Pentru că se uită ușor că e un musical, pentru că lasă impresia incompletitudinii, pentru că folosirea... atent dozată a acestor secvențe de către Marqués-Marcet creează așteptarea unui ritm pe care filmul nu-l atinge niciodată pe deplin. Nu putem nega însă că interludiile muzicale prezente se remarcă printr-o profunzime emoțională rară, datorită coregrafiei moderne, hipnotice, semnate de Marcos Morau și trupa Le Veonal, care o plasează pe Claudia în mijlocul morții, înconjurată de dansatori - psihopompi. Elementele de musical apar totdeauna în momentele de criză emoțională, lăsând metaforele carnale să-ntruchipeze și să livreze stările personajelor. Când Violeta traversează o neașteptată criză în baie, spre exemplu, dansul e exploziv, febril, alteori, când își evocă tinerețea, dansul e blând, nostalgic, plutește.
Polvo séran / They Will Be Dust / Praf și pulbere se dovedește a fi o explorare profundă a condiției histrionicului, a felului în care astfel de identități afective se raportează la iubire, intimitate și familie. Dar mai presus de toate, răbufnind, parcă, la atât abstract de care ne agățăm pentru a numi nenumitul, filmul abordează cu o sensibilitate tulburătoare tema pieirii. În afara oricărei sfere spirituale, în absența oricărei divinități, cu întrebările, fricile, dovezile de egoism implacabil, moartea nu a arătat nicicând mai uman.