De fapt, spune parte din poveste. De fapt, spune o poveste. Una dintre multele (infinitele?) care se pot spune despre un asemenea (despre orice?) eveniment. Chestionarea a ce, cum și cât spunem, prin cinema, dintr-un fapt istoric e una dintre mizele filmului. Pădurea de molizi a pornit la drum în 2016 prin intervievarea a doi dintre supraviețuitorii ororii de la Fântâna Albă.
Fragmente din interviul cu unul dintre ei au rol de coperte ale filmului, altfel de ficțiune, regizat de Giurgiu. Omul care și-a lăsat familia (soția și două fete de sub 2 ani) în urmă și a supraviețuit, cvasi-miraculos, măcelului sovietic, ajungând în România, își spune povestea în fața camerei. Personajul real e jucat în film de Mircea Andreescu. Decorul și costumele / set-up-ul din versiunea ficționalizată sunt identice cu cele din versiunea documentară. Camera privește eroul din același unghi. Eroul e însă altul. Omul în carne și oase lasă locul actorului care îi preia ad-litteram vorbele, amintirile, adevărul. Adevărul? E confesiunea supraviețuitorului adevărul?
Coca Bloos o interpretează pe soția rămasă în urmă și deportată, la puține vreme după evadarea soțului, în Siberia. Povestea ei, reconstituită de asemenea din amintiri autobiografice, are o cruzime întrecută doar de capacitatea uluitoare a femeii de a trece cumva (cum?) peste teribilele grozăvii / tragedii pe care i le oferă viața.
Doi actori. Ea, pe scena Bulandrei și în Grădina Icoanei, el, pe un platou clasic de cinema și, la un moment dat, într-o curte de casă de țară. Ea, având ocazia & timpul (mijlocită de artificiul scenaristic reprezentat de apariția regizorului, alter-ego al lui Tudor Giurgiu, interpretat, cu umor, febrilitate și empatie, de Ionuț Caras) de a formula interogații privind sensul și relevanța actoriei, justețea, deopotrivă morală și istorică, de a ecraniza și de a juca o astfel de poveste, un astfel de tragic destin. El, jucând întreaga confesiune a celui pe care îl privim inițial ca pe un ultra-norocos, deși iresponsabil (prin prisma consecințelor gestului asupra familiei) erou al istoriei, pentru ca apoi să ni se înfățișeze sub umbra amenințătoare a unei teribile trădări. Ea, vorbind regizorului, publicului, direct camerei, el, intervievat de jurnalist (interpretat de Gabriel Gheorghe) și ajutat, ici și colo, de un prieten ce rareori apare în fața camerei (Mircea Constantinescu). Ea, variind registrele, tonalitățile, formele de exprimare, el, egal cu propria mărturisire.
Doi actori care, pe măsură ce minutele (doar 75!) trec, construiesc, exclusiv pe de replică, gest, lacrimi, priviri, tăceri, două personaje (de fapt, mai multe, cel puțin patru), un eveniment și mai multe epoci istorice. Unde e adevărul? În materialul video înregistrat de bărbat? În confesiunile scrise ale femeii? În documentele istorice? În interpretările celor doi actori?
"Râdeam cu Chirilov la un moment dat că va zice lumea că, ia uite, am intrat pe teritoriul lui Jude", spune Tudor Giurgiu într-un interviu pentru AperiTIFF. Al lui Jude, al lui Florin Iepan (Odessa), al lui Sebastian Mihăilescu (Pentru mine tu ești Ceaușescu) și al altor, multor cineaști care își pun explicit problema reprezentării istoriei / memoriei în film.
Pariul câștigător al lui Tudor e distribuirea celor doi actori / reformulez, distribuirea celor doi extraordinari actori. Coca Bloos și Mircea Andreescu reușesc atât să fie personajele pe care le evocă, cât și să îngăduie formularea întrebărilor mai sus enunțate. Totul la vedere. Și actoria, și procesul de a juca, și carnea & sângele personajelor, și distanțarea brechtiană, și arta stanislavskiană a adevărului actorului.
Vi se pare exagerată porția de meta? În iunie 2025? După noiembrie 2024, mai 2025 și tururile lor primare?