Într-o lume atât de tulbure, de multe ori putem avea senzația că trăim într-o simulare. Că viața noastră nu este nimic altceva decât un maraton într-un labirint unde ne definim religia, destinul, dragostea, visele, ca pe niște băncuțe de odihnă, mărturisește regizorul pe site-ul TNRS.
Jucată în premieră în 24 și 25 mai 2024 la Fabrica de Cultură din Sibiu, noua producție e propusă și spectatorilor FITS 2025, ceea ce confirmă valoarea, succesul și potențialul pe care i le intuiește teatrul producător. Ca multe alte spectacolele ale Teatrului din Sibiu, acesta reunește nu doar actori ai TNRS, ci și studenți ai Departamentului de Artă Teatrală din Sibiu.
Readaptarea Dianei Nechit după celebrul roman semnat de Franz Kafka repune în discuție, grație unei viziuni regizorale complexe, raporturile interumane contemporane. Der Prozess / Procesul este un spectacol dinamic, alert, memorabil despre constrângere, alienare și absurditatea cotidiană, un spectacol alcătuit cu rigoare după ilogica stranie a visului.
Încă de la început, spectatorii asistă la coșmarul domnului K., în care se rostogolesc secvențial o serie de eforturi zadarnice de a îndrepta lucrurile catastrofice de care el ia act într-o dimineață oarecare: descinderea, anchetarea, arestarea, condamnarea, într-un cuvânt, Procesul. Dar nu orice fel de proces, ci unul care pune în balanța justiției o serie de dihotomii, precum libertate vs. determinism, normalitate vs. vinovăție.
Spectacolul ne proiectează încă de la început în profunzimile interioare ale protagonistului. Scena înfățișează un spațiu gol, amorf, în tonuri neclare de gri-negru, ceea ce lasă regizorului libertatea de a lumina de-a lungul succesiunii de întâmplări diversele planuri ale scenelor, în logica secvențialității cadrelor, întocmai ca în filmul obișnuit al viselor premonitorii, destinate să ilumineze anumite zone ale subconștientului. Scenografia minimalistă, gândită de Alin Gavrilă să se potrivească unui spațiu multifuncțional, flash-urile alb-negru-gri-roz și proiecțiile video de fundal realizate de Cristi Niculescu (video & light design), soundul fragmentat, mixat de Claudiu Urse (muzică & sound design), care alternează muzica house de club cu stridența alarmelor de urgență, ecoul vocilor, senzația că se vorbește cu rezonanță într-un spațiu gol, toate aceste piese de puzzle dramatic reușesc să recompună irealitatea planului oniric.
Joseph K. (interpretat visceral de Gyan Ros Zimmermann) se află de la început în mijlocul scenei, în centrul propriului vis-coșmar, stând în picioare pe o platformă rotundă luminată de sus, dar nu din tavan, ci dintr-un soi de cer cu nori, din care proiectează lumină o aureolă de reflectoare. Platforma rotativă figurează și spațiul strâmt al camerei închiriate în care locuiește K., dar în același timp și un soi de borcan existențial în care un Judecător atotputernic, dominator, îl ține captiv în propriul laborator pentru experimente. Sursa de inspirație este, în siajul metaforei captivității, probabil chiar mărturisirea scriitorului din Scrisoare către tata: Eu, de exemplu, n-aș mai fi trăit în inelul cel mai lăuntric, mai strâns, mai copleșitor al influenței tale, așa cum am trăit în realitate.
Îmbrăcat regulamentar la cravată, costum, deși încă n-a apucat să-și pună pantalonii (ce rutină, cât convenționalism existențial!), pregătit să înceapă o nouă zi de muncă, imaginea lui Joseph (apropo de clasica lamentație că nu-ți ridică nimeni statuie la serviciu) pare chiar statuia unui funcționar oarecare, poziționată pe un soclu, într-un muzeu absurd, din care nu lipsesc gardienii, camuflați în cămăși roz (ce coșmar ridicol!). Cei doi Inspectori (interpretați de Viorel Rață și David Cristian) în rozul lor grețos nu pot fi decât extrem de antipatici, iar Joseph nu doar că se trezește cu ei în locuință, dar mai și asistă la confiscarea pantalonilor proprii care sunt sfâșiați și împărțiți pe din două de gardienii care îndulcesc acum situația cu glume cinice:
Inspectorul: Ich bin Kein. (Eu sunt Niciun.)
Joseph K.: Guten Tag, Kein! (Bună ziua, Niciun!)
Inspectorul (râzând serios): Kein Wiedersehen... (Niciun la revedere...)
Deși spațiul e deschis, senzația este că strânge, limitează, sufocă. Stările lui Joseph, trăite intens de Gyan Ros Zimmermann, creează de fapt dinamica spectacolului. Pe fundal, capul lui proiectat stânga, dreapta, formează un trio împreună cu originalul. Inspectorul Franz (Eva Frățilă) se plimbă precipitat prin fața unui Joseph siderat: Domnule K., noi nu ne facem decât treaba, suntem doar niște subalterni care execută niște ordine. De sus. Așa funcționează LEGEA. Din fundal, o voce metalică, distorsionată, însoțită de sunetul strident al unei alarme, anunță rece, sec: Duminică ar fi o zi ideală pentru a vă prezenta la audierea care va avea loc pe strada A, clădirea F... Vom face tot posibilul să vă asigurăm o ședere cât mai plăcută...
Fără pantaloni, K. este de acum încolo insul descoperit, omul slab, vulnerabil, captiv în borcanul unei justiții cu pereți invizibili și în același timp incasabili. Dansul său mecanic pe fundalul unui bâzâit de circuite electrice supratensionate compune din mișcări robotice încercarea de a se justifica, de a-și argumenta neputința, limitările, imposibilitatea de a ieși dintre pereții acestui spațiu existențial al nevinovăției: captivitatea.
Dar în viziunea lui Botond Nagy, Joseph K. nu este un personaj clasic de tragedie. Conflictul nu îl situează în inferioritate nici față de zei, nici sub auspiciile vreunui destin implacabil, ci antagonistul cu care se luptă K. pare o forță egală sieși, venind tot din planul uman, a cărei prezență permanentă, dar în același timp invizibilă, inconsistentă, ilogică îi dictează viața și îi rescrie verdictul final. Prin urmare, cheia Procesului lui K. se află în lunga sa epistolă, Scrisoare către tata, un text care, negăsindu-și niciodată adevăratul destinatar, rămâne doar o lupă supradimensionată prin care studiem la microscop țesutul macerat de vulnerabilități al lui Kafka: Pentru copilul care eram eu, tot ce-mi strigai tu era de-a dreptul o poruncă cerească, n-o uitam niciodată, rămânea pentru mine cel mai important mijloc de a judeca lumea (Franz Kafka, Scrisoare către tata, Ed. Humanitas, 2023). Înmânată de Franz mamei, din lipsă de curaj, aceasta nu va ajunge niciodată în mâna excesiv de autoritarului tată. Și totuși, poate că adevăratul destinatar al celor o sută de pagini de confesiune intimă (un exercițiu riscant de sinceritate) suntem noi toți, căci Kafka ne scrutează banala, umila noastră viață cu o minuțiozitate pe care această viață în fapt n-o poate suporta. Starea de luciditate - de viață studiată atent sub lentila sinceră a unui microscop - pe care o trezește în noi viziunea lui, seamănă până la confuzie cu un coșmar. Unul pe care tânărul regizor Botond Nagy reușește până la detaliu să îl recompună aievea pe scenă.
Când acționezi cum vrei, ești liber, și dacă sunt liber, nu pot fi arestat, spune K. Dar pe de altă parte, suntem atât de vulnerabili când ne trezim din somn. Însă ne trezim, de fapt? Dar trezirea inversă, din realitate în vis? Este și ea tot o trezire?
Erotismul este o altă componentă bine tușată de Botond Nagy în spectacol. Personajele feminine au dublu chip în visul lui Joseph. Când sunt îmbrăcate în costum bărbătesc, purtând cravata pe sub sacoul fără cămașă, identitățile feminine care gravitează în jurul protagonistului sunt toate de o feminitate brută, intangibilă, căci la nivel subconștient sunt de fapt proiecții ale excesivei autorități paterne. Când apar travestite în diverse roluri cu coloratură trivial-erotică, de exemplu asistenta Leni (Ada Bicfalvi), care joacă și rolul unei secretare personale, sau Freulein Bürstner (Malena Silberschmidt), vecina căreia dosarele de anchetă i se par indecente, ori spălătoreasa lascivă cu mopul (Eva Frățilă), personajele feminine întruchipează de data aceasta frivolitatea după care timidul, introvertitul K. jinduise atât de mult, deși fără succes, ca formă de eliberare din tiparele propriilor părinți. Abia doamna Grubach, menajera și matroana casei în care locuiește Joseph, sau Titorelli, o versiune efeminată a croitorului de robe judecătorești (amândouă personajele sunt interpretate de talentata Emoke Boldizsar) înfățișează ca proiecție onirică autoritatea feminină, protectoare și comportamentului grijuliu al mamei reale.
Permiteți-mi să mă-ndoiesc de tot, spune K. Proiecția sa distorsionată de pe ecran poate fi o consecință a vocii de fundal (Daniel Plier): sunt zile când aerul este irespirabil. Joseph este în viziunea lui Botond Nagy tot o Alice, dar într-o altfel de Țară. Mijloacele dramatice sunt și de data aceasta absurdul, distorsionarea, exacerbarea, mersul în cerc, un cerc justițiar viciat și vicios, întâlnirea cu personaje clovnerești, caricaturizate, precum unchiul Max K., căruia-i ghiorțăie mațele de foame (excelent rol face și aici Emoke Boldizsar) sau acel John Lennon care în afară de Let it be nu mai știe decât un la, la transformat hilar în la, la... Life is Life,... viața-i cum este și ca dânsa suntem noi, aș simți eu nevoia să adaug aici un quod erat demonstrandum eminescian.
Totuși, Alice din visul lui K. nu-i în Țara Minunilor, ci a Minciunilor devenite Religie, Adevăr și Justiție, într-o lume pe dos, în care Mesia va veni abia atunci când nu va mai fi nevoie de el. Excepțională replică! Nu sunt vinovat, strigă K. în pledoaria finală. Doar dacă nu suntem cu toții... Ceea ce, în logica normalității înseamnă asumarea apriori de către cel nevinovat a oricărei vinovății. Da, am pierdut procesul! Dar și voi ați pierdut! Totul e pierdut! Totul! Și vinovatul dă verdictul agnostic întregii umanități, punând la îndoială însăți dreptatea unui Dumnezeu excesiv de ilogic și absurd de autoritar. Mein Sohn... (Fiul meu...), i se adresează lui K. într-un acces de milă preotul închisorii; Ich bin nicht dein Sohn! (Nu sunt fiul tău!), i-o retează scurt condamnatul. Ce revoltă împotriva oricărei autorități paterne! Îmi pierdusem în fața ta încrederea în mine însumi, și o înlocuisem cu un simțământ nelimitat al vinovăției. (Franz Kafka, Scrisoare către tata)
Totuși Der Prozess / Procesul este un simulacru teatral al unui simulacru existențial, ni se dezvăluie în final de către Judecător, care anunță cu emfază joaca de-a punerea în abis: Această poveste este relatată în romanul Procesul. Se spune că logica acestei povești este logica unui vis sau a unui coșmar.
Dar Judecătorul joacă și rolul unui Mare Inchizitor pus pe glume: Cine-i acolo? Judecătorul. Judecătorul care? Judecătorul du-te naibii, ha, ha, ha... De fapt, Daniel Bucher îmbracă în acest Proces un cumul de personaje în mai multe roluri și ipostaze; el este deopotrivă Aprodul, Avocatul Hastler, Judecătorul, dar și Preotul care proferează pe dos Cuvântul Evangheliei: Caută și vei găsi! Dovada greșelii tale nu stă (oare!?) în pedepsirea ta? Tonul este pilduitor, cuvintele sunt un amalgam absurd, hilar, Joseph privește siderat în sus, spre cer (l-am asociat instinctiv cu un Isus împietrit în momentul acela disperat al lui Eloi, Eloi, lama sabachthani!), ochii îi par albi, orbi în lumina reflectoarelor dintre nori, dar imaginea feței lui e captată de sus; aici camera de luat vederi absoarbe fața condamnatului ca o Sfântă Mahramă și o proiectează simultan pe fundal, cu privirea în jos, a neputință.
Aici regizorul reușește să construiască un final pe măsura Procesului, încărcat de emoție și semnificații, creând o asociere între simbolistica răstignirii (Joseph întinde brațele, gardienii cu cămăși roz îi pun în fiecare palmă câte un pistol cu țeava întoarsă spre el) și forța purificatoare, de epifanie a poeziei:
Iată luna ca un tăiș de cuțit / târându-se pe boltă ca un gândac. / Va fi liniște... / Va fi o nouă dimineață... / și sufletul se va înălța pe cer ca o pasăre, / ca un porumbel, / ca un pescăruș...
NU ca un cățel. Pentru că, după un astfel de Proces, nimic nu mai rămâne la fel.
(foto: Andrei Văleanu)