Avem, în schimb, multă satiră. Și mai vedem și atâta corupție crasă, încât, prin comparație, ai senzația că România este un exemplu de reușită a luptei anti-corupție. La fel ca pisica, legea e o altă absență notabilă.
Regizorul Adilkhan Yerzhanov ne introduce direct în spațiul cultural al acțiunii arătându-ne statuia din ciment a unui luptător mongol, cu mâna dreaptă ruptă și cu sabia legănându-se în bătaia vântului atârnată de o sârmă. În prim plan apar căsuțe improvizate, sărăcăcioase, pierdute în câmpia nesfârșită în care parcă s-au rătăcit atât ele, cât și oricine are destul de mult curaj și nervi îndeajuns de tari pentru a supraviețui în asemenea pustietăți fără de lege.
În contrast cu această prevestire tragi-comică, povestea este înduioșătoare. Un tânăr (Azamat Nigmanov) care pare încet la minte merge prin pustă și încearcă să se angajeze la un magazin sătesc. Înțelegem asta dintr-o foaie de hârtie mâzgălită ca de un copil care are un rol explicativ ca al intertitlurilor din filmele mute "Kermek obține un serviciu". Desenul și scrisul infantil se află în contrast cu halul în care este mototolită hârtia ce le servește drept suport.
Asta ne anunță cumva că o privire naivă asupra lumii va intra în conflict cu o societate dură și coruptă? Se pare că da, pentru că încercarea eroului de a-și câștiga o pâine cinstit nu are nicio o șansă în cloaca asta de corupție și de lipsă de perspectivă (ce contrast între societate și peisaj!).
Polițiștii nu doar că sunt corupți, dar au decăzut până la a fi slugi umile ale potentaților locali. Iar cel mai puternic dintre aceștia este Baldyr pe care îl cunoaștem la un moment dat în deplinătatea puterii sale simbolizate de șlapii cu șosete și pantaloni trei sferturi.
Kermek însă nu se dă bătut și încearcă în orice mod să supraviețuiască fără să își piardă visul. Dar ce vis poate să aibă un băiat fără familie, fără posibilități și fără prea mari înzestrări personale într-un loc atât de pierdut de lume? O mașină mai bună, poate o fermă, o soție? Ei bine, nu. El vrea să-și facă un cinematograf. Loc al visării, al împlinirii masculine după modelul lui Alain Delon. Atunci când este întrebat ce știe să facă, răspunsul băiatului este o imitație a atitudinii misterioase și amenințătoare pe care Delon o are în Le Samouraï (Jean-Pierre Melville, 1967). Nu că această abilitate ar fi la mare căutare, însă, pe el îl ridică pe un piedestal don quijotesc.
Notele subiective sunt surprinse în imagini calofile ale "orei de aur", care amintesc puțin de Terrence Malick prin puritatea cuplului de tineri săraci, dar idealiști, care muncesc la o fermă pe fundaluri superbe.
Așa că, atunci când își găsește o dulcinee la fel de naivă ca și el, ce se află înrobită într-un bordel sătesc ("Les fauves", adică "sălbăticiunile", scrie cu litere galben-violente pe firma stabilimentului), o fură și pornesc amândoi hotărâți către libertate. Acum ar trebui să urmeze un road movie, doar că nu prea avem drumuri. Însă, stepa kazahă este deopotrivă drum și destinație, adăpost și expunere.
Impresionează modul în care stepa kazahă devine un personaj tăcut, uneori protector. De la clasicele westernuri americane nu am mai văzut o atât de impresionantă utilizare a ecranului lat, inventat tocmai pentru surprinderea câmpiilor largi cât vezi cu ochii. În planurile secunde și îndepărtate este întotdeauna o stepă virgină, identică cu cea pe care hălăduiau cândva caii mândri ai mongolilor. Codrul este frate cu românul, dar și stepa este soră cu kazahul. Protagoniștii se pierd adesea în ea, aceasta le acoperă urmele și le asigură adesea spațiul-tampon de care au nevoie pentru a fugi de urmăritorii lor.
Comedia este în tonuri joase, satira este mai degrabă tristă decât mușcătoare, iar notele absurde abundă doar pentru a-și înfunda și mai mult protagoniștii și nu pentru a imagina un curs mai optimist al parcursului tinerilor amorezi.
Adilkhan Yerzhanov ne oferă așadar o bijuterie cinematografică plină de sensuri. Chiar dacă societatea pe care o zugrăvește este profund coruptă, protagoniștii săi sunt idealiști, neînfricați și încăpățânați. Astfel că, până la urmă, alegerea lor devine și inspirația noastră.