În Unchiul Vanea, totul are aparența normalității. Dar regizorului Neil LaBute îi place să se joace cu această coajă a lucrurilor, așa încât, nici decorul, nici personajele nu sunt de fapt ce par.
Nu cred că există ceva despre care nu se poate vorbi sau care nu poate fi examinat. Nu am simțit niciodată că ar trebui să existe vreo limită pe care nu ar trebui s-o încalc, spune Neil LaBute.
Dar ce limite nedepășite mai pot avea piesele clasice, precum cele ale lui Cehov? Ce mai pot oferi ele nou după atâtea montări, destule remarcabile?
Să luăm de pildă scenografia. Oana Micu gândește spațiul scenei așa încât chiar de la început să ne simțim într-un interior de salon old style, cu pădurea din afara casei proiectată înăuntru pe tapetul șters, care îmbracă niște ziduri masive, fragmentate de lungi obloane turnante în loc de ferestre. Un salon decorat cu câteva piese de mobilier demodat ce lasă impresia de fragil. E una dintre moșiile acelea retrase în care timpul a ruginit, miroase a toamnă, cum confirmă de altfel și nuanța predominantă roșcat-maronie în care este luminat interiorul (light design: Cristian Niculescu). Lucrurile acolo se scurg din inerție, sunt prea vechi ca să se mai schimbe, în timp ce oamenii, prea obișnuiți unii cu alții, uită de ei înșiși, prinși în datoria unei rutine a zilelor. Iar munca e doar un refugiu, un paravan pentru asta.
Fundalul muzical al întregului spectacol e unul clasic rock, al trupei The White Stripes, ales cu scopul de a sparge nu monotonia, ci tiparul aparențelor. Primul cadru aduce și primele contraste. Piesa care deschide spectacolul, Fell In Love With a Girl, răstoarnă aparențele și revigorează atmosfera, iar personajul care intră primul în scenă are aerul unui cuceritor nonconformist. Ștefan Gomoi nu este un doctor Mihail Astrov clasic, ci un Misha cu alură zveltă, genul de pletos hippy neastâmpărat, un idealist atipic pentru locuri ca acela. Pare venit în vizită, căci împarte cu nonșalanță zâmbete, mici daruri celor de la moșie, face complimente cu tandră familiaritate, revigorează cu prospețimea și nonșalanța lui aerul de salon prăfuit al moșiei, spărgând monotonia zidurilor și lâncezeala zilelor, de altfel toate banale, repetitive, rămase suspendate în timp ca pădurea de pe tapetul din fundal.
Dar doar atât nu este suficient, căci între personaje mocnesc încă de la început clasicele conflicte cehoviene, iar punctul de confluență al acestora e Aleksandr Vladimirovici Serebriakov. Pali Vecsei își creează rolul adăpostind sub înfățișarea elegantă, sobră de erudit, de fapt un răsfățat al vieții pentru care succesului universitar e doar un paravan ce îi ascunde caracterul măcinat pe interior, expirat, ipohondru, de veșnic nemulțumit, scos deja la pensie, căruia îi e frică să rămână singur cu sine. Pentru că este un tip slab, vulnerabil, care s-a întors în final să locuiască tot pe moșia fostei soții decedate. Aici toată lumea are datoria să îi cânte în strună, mai ales dădaca Marina (Diana Văcaru-Lazăr), despre care bănuim că are o slăbiciune sinceră pentru distinsul profesor, atât de dependent de grija celor din jur. În special de prezența celei de a doua soții, pe care o cere tot timpul lângă el, strigând-o: Ieieena. Hm, Ieiena! Ce pronunție ridicol de infantilă și nepotrivită cu alura zveltă, prețioasă, a superbei lui soții, Elena (ce bine i se potrivește acest rol Cendanei Trifan!), care amintește, prin compoziția ei, impozantă ca o sculptură renascentistă, de frumoasa regină din Troia.
Nici Sonia, interpretată de Crina Dumitrașcu (alternativ cu Antonia Dobocan), care a crescut de la început acolo, nu este un motiv al revenirii lui Aleksandr (interpretat alternativ de Pali Vecsei și Raluca Iani) la moșie. Sonia suferă de asemenea de excese, dar ale ei sunt virtuți care, în final, se dovedesc a nu îi folosi deloc. Copila este extrem de cuminte, devotată, conștiincioasă, responsabilă, matură, serioasă, și lista poate continua, asumând în tot acest timp datoria de a munci alături de unchiul Vanea, fratele mamei ei, pentru a susține financiar profesia și succesul tatălui. În fapt e atât de cuminte și serioasă încât ajunge să se simtă ștearsă, urâtă, banală - o femeie invizibilă. Mai ales pentru doctorul Misha, pe care îl place atât de mult. Câtă îndrăzneală!
Și totuși, doar așa stau lucrurile?
Se spune despre Unchiul Vanea că este singura piesă cehoviană în care moartea nu apare. Nimeni nu moare, nimeni nu ucide pe nimeni, nimeni nu se sinucide. Dar în contragreutatea morții stau în balanță sacrificiul, nefericirea, neîmplinirea, neiubirea. Pe scurt, lâncezeala existențială. Care cui folosește(!?), vorba lui Vanea: De douăzeci și cinci de ani bătuți pe muchie, omul acesta ține prelegeri și scrie despre artă, fără să înțeleagă o iotă! De douăzeci și cinci de ani ține prelegeri și scrie despre ceea ce oamenii inteligenți știu de mult, iar pe proști nu-i interesează.
Așa că ceva nu e în ordine în locul ăsta, în casa asta. E cazul să se spună mai multe! Scena își schimbă acum culoarea din maro ruginit în albastru straniu, peretele de fundal se strânge puțin, spațiul se micșorează, începe furtuna, obloanele se închid, demonii interiori se trezesc, adevărurile ies mai ușor la iveală în aburii nopții, în aburii alcoolului. Misha (Șerban Gomoi), Vanea (Adrian Matioc) și Ilia Ilici (Liviu Vlad) sunt trei clovni beți, dar giumbușlucurile lor turmentate au lacrimă sub mască. Un alt fundal muzical mută acum accentele pe efervescențele interioare ale personajelor: aceleași ritmuri rock ale trupei The White Stripes, dar piesa e alta, Little Cream Soda.
Pentru că tot ce-l preocupă pe regizorul Neil LaBute este să compună pe scenă indivizi interesanți. Interesanți și la fel de complecși cum sunt oamenii din viața reală. Cu aparențe puternic manifestate care maschează ascunzișuri complicate, dar perfect umane de altfel. Chiar pe acestea își propune regizorul să le pună sub lupă atunci când afirmă sunt genul de om care spune: Ah! Uite, cineva suferă! Să aducem microscopul!
Sonia cea cuminte e de ceva timp îndrăgostită de Misha, ar îndrăzni și n-ar îndrăzni să îi mărturisească. Îi e teamă să afle adevărul, așa că preferă doar să îi dea târcoale. Poate aici ar ajuta-o Elena, așa că cele două decid să lase deoparte relația mamă vitregă - fiică, pentru că până la urmă tot ce vor e să se comporte ca două femei care împărtășesc aceleași nesiguranțe și neputințe.
Un alt neputincios este Vanea, care se simte teribil de atras de Elena. Adrian Matioc este un Vanea îndrăgostit, ba chiar, nebun, pasional, îndrăzneț, conștient că viața a trecut pe lângă el, îngrozit la gândul că n-a trăit de fapt cum și-a dorit. Sufletul meu moare, îi mărturisește disperat frumoasei Elena. Dar dacă totuși nu e îndrăgostit, ci doar furios pe soțul ei pentru al cărui confort Vanea și-a sacrificat întreaga viață? Sau poate și mai furios pe pretinsa fidelitate a Elenei față de Aleksandr, o fidelitate pe care n-o înțelege, atâta timp cât se întreabă ce e mai rău, să îți înșeli soțul sau să îți sacrifici tinerețea. Dar cel mai furios e până la urmă pe sine, pe irosirea propriei vieți.
Fiindcă după beția nopții urmează inevitabil o nouă zi, care nu mai poate fi la fel ca celelalte, de vreme ce ascunzișurile fiecărui personaj au ieșit cu îndrăzneală la suprafață.
În acordurile unei noi piese, Broken Bricks, se face ziuă, peretele de fundal se apropie, salonul se mai micșorează puțin, își recapătă nuanțele ruginii, aerul vechi, sastisit. E momentul clarificărilor. Elena se oferă să-i facă Soniei un serviciu: îl va interoga pe Misha cu privire la sentimentele lui. De fapt, interogatoriul e un joc autoreflexiv, nu atât în beneficiul Soniei, cât mai ales pentru Elena, care se simte și ea atrasă de Misha. Poate din plictiseală, poate din sentimentul neîmplinirii!? Ei bine, și Misha se joacă puțin, fiindcă și el e atras de Elena. Tot plictiseală, tot neîmplinire!? Dar Vanea, care va rămâne blocat cu buchetul de flori în mână, când îi surprinde în momentul sărutului!? Mai mult decât atât, profesorul Aleksandr îi va convoca pe toți. A decis, vinde moșia. Ca și cum moșia aceea ar fi fost a lui. Ca și cum de fapt viața lui toată, munca și idealurile, resemnările și neputințele, propriile sacrificii ar fi fost îngropate acolo. Nu poate vinde moșia, urlă dezlănțuit Vanea. E momentul nebuniei, momentul adevărului pentru toți cei care au trăit până atunci izolați de restul lumii ca niște cârtițe în pământ. Acest Vanea amenințând cu pistolul pe Aleksandr e un Vanea ajuns la capătul puterilor, la limita dintre circ și nebunie. E bufonul tragic, dar sincer, de la curtea regală, singurul care-și permite să spună adevărul. Ce aflăm din scena aceasta? Că nebunul dezlănțuit e plin de profunzime, în timp ce superficialitatea poartă cu dezinvoltură ținuta elegantă a calmului senin.
Ultima scenă e cu Black Math, pentru că se încheie socotelile. Salonul se strânge și mai mult. Adevărul constrânge la armistiții. Se strâng mâini de bun rămas, se cer împăcări, se acordă săruturi, unele nevinovate, altele cu subînțeles. Profesorul Aleksandr va pleca împreună cu "Ieiena" lui, iar moșia va rămâne la locul ei, exact cum a fost, cu oamenii ei blazați, cu monotonia acelorași vieți rutinate, ruginite, banale.
În scena finală, toți își asumă aceeași viață, toți acceptă, se resemnează și pleacă. Mai puțin Vanea, care rămâne căzut la pământ, rezemat cu spatele de zidul moșiei. Ultima piesă, I Can't Wait, se aude pe fundal. Nu mai are ce aștepta.
(foto: Andrei Văleanu)