Știu de la Oana sau de la Tudor sau de la Giurgiu, nu mai știu de la cine, dar știu că geneza și facerea TIFF a presupus o căutare. De loc, de spațiu. Timișoara era pe listă și, ca atare, ca la orice filmare, s-a făcut o prospecție la vremea respectivă, dar, din varii motive pe care mă fac că nu mi le mai amintesc, n-a fost să fie și, până la urmă, festul a rămas unde e și acum. Foarte bine, îmi zic, las să fie la ei, de ce la noi? Ce, să se umple orașul de cinefagi? Să n-ai unde parca? Că oricum n-ai. Să fie pline hotelurile? Să spălăm așternuturile, să secăm Begheul? Sau, mai rău, să n-ai tu loc la o masă în mâncătoria preferată? Nu ne trebe! Dacă s-ar fi ținut la Timișoara, mă întreb de s-ar fi numit tot TIFF, adică, Timișoara International Film Festival, sau, cuprinzând toată gubernia, BIFF, Banat International Film Festival?
Oricum ar fi, deși e cum e, e foarte bine așa cum e, unde e, că până la urmă, e mișto sentimentul de "a merge", a "te duce" la festival, cu mașina, avionul sau, ferească Satana, cu cefereul. E ceva acolo, un pic de aventură. La festival nu mergi cu tramvaiul sau autobuzul. Trebuie să faci o călătorie inițiatică, să ai merinde, apă, tot ce trebe'. Te duci ca să ai de unde te întoarce. Să ai ce povesti.
De exemplu, după primele proiecții la care am asistat la a 24-a ediție a TIFF-ului, mi-am dat seama că nu a sunat nici un telefon și m-am gândit că poate clujenii, la ce chirii au, poate n-au telefoane. Dar stai, că nu a foșnit nici o pungă, nici un fssss de doză, nici un ronțăit de popcorn, nici un eructat, nimic, totul civilizat și mi-am amintit că am citit recent un interviu cu Scorsese care anunța că nu mai calcă în sălile de cinema fiindcă cineva tot timpul e pe telefon, social media etc. și el nu mai simte experiența. Nu știu cum o fi acolo la domnia sa, pe unde o fi, că n-am ajuns, dar la noi, aici, la TIFF, cum am spus: ca la biserică, nici musca! Așadar, vă așteptăm la slujbă, domnule Scorsese, avem scaunul plătit. God is a proiecționist.
Din ce am văzut la TIFF.24, în ordine aleatorie, îmi vor rămâne în memorie Sirât, Waarom wettelen? / The Weeping Walk / Ultimul drum, Sorda / Surzenie și Sary mysyq / Yellow Cat / Pisica galbenă. Unele pentru temă, altele pentru supratemă, actori, cadre, regie sau replici deștepte. Mai mult nu mă bag să comentez (asta după ce am stat la o masă cu doi critici aprigi), să o facă ei că de aia nu sunt plătiți.
Apropo de mese. E scump să stai la o masă în Cluj, dar, neforțat de împrejurări, am stat la câteva. La Z..A., ne anturăm o gașcă destul de mare, unul mai cineast ca altul. Comandăm, așteptăm. Intră în ordine alfabetică Bartoș și Esca, salută amical și nu apucă să comande că și spun "Săru' mâna pentru masă" înainte ca noi să ne spunem "Poftă mare". Suntem atât de mici încât nici muștar nu merităm. Sorbim un sec, halim, plătim, plecăm. Un ardei iute însoțitor de ciorbă costă fabuloasa dar infima sumă de 5 lei. Vrei nu bei, plătești și ce nu iei. Pâine, 1 leu felia. Oricât de șmecher și de tare e Clujul, la prețuri e razna. Am văzut același vin cu 60 de lei, unde se halește varza, și cu 120, la barul dintre planete. Espresso, 14 lei, noroc că nu-s cafegiu.
Copil fiind, cinematograful Dacia din Timișoara cutreieram și vizionam, fluieram, visam, plângeam, sămânță spărgeam. N-am găsit altă rimă. La Mărgelatu, de la Cinema Ciocoflendărul, adio proverbiala sămânță de pe buzele Piersicului! Acum se consumă pizza, Unicum și tot soiul de beri și licori. Birtologul din mine mustăcește împlinit. Azi, mă văd hrănit.
Festivalierii mănâncă ritualic la Vărzărie unde maestra de ceremonii, Tanti Lenuța, distribuie verzele à la Napoca mai ceva ca Piedone amenzile. La Sisters, e îmbulzeală și toți se au ca frații. La barul unde nu poți dormi, un ospătar a vărsat o sticlă de vin în poalele fetei ce îmi făcea ochi dulci cu 0 zahăr. Am blagoslovit respectuos în gând și valea! Ambele locante coabitează în același gang, unul se închide la 24:00, iar altul la 03:00 (cred). Șoc și film de groază!
Din Unirii înspre Teatrul Național sunt câteva sute de metri de-a lungul cărora am numărat nenumărate spații comerciale închise, de închiriat sau de vânzare, semn clar că fosta guvernare și-a făcut cu vârf și foarte îndesat treaba. M....i m...i C.....u.
Pe pereți, asfalt și în vitrine, se dezgolesc și se relevă drame sentimentale și povești amoroase întortocheate mai ceva ca-n filme, unde sursa, se știe, sursa e strada. Mărturie stau tot soiul de stenciluri, graffitiuri sau scrijelituri cu markerul.
Pe lângă Dusty sounds, vinilăria care rezistă, un tobar relaxat bate ceva jazz. Norocul lui că nu e în Timișoara că bătea "Take five" cu cătușele pe mâini.
INTERIOR. ZI. RADISSON
Andrei Ujică își povestește tinerețile și exilul într-un masterclass, interviu, confesiune. Aflăm cum că Lars von Trier vede într-o cinematecă Videogramele și îl declară, cu de la sine putere, filmul Dogma no.1. Mândru că o parte din gigacaloria căldurii frigului timișoreano-vestic sub prigoana estului încălzește răceala nordică! Am întâlnit și români citați.
Spre final, povestește cum, în '80, e marcat de știrea asasinării lui John Lennon. Inocența ia sfârșit și se maturizează în adultul pribeag pe cărările exilului. Spațiul germanic adoptiv și protector primește în brațele-i mulți artiști români: Phoenix, Herta Müller, David Esrig, Ovidiu Schumacher, Magda Stief, Vlad Mugur... lista, cât o zi de post. Ganz genau. Spre final, domnul Ujică povestește cel mai recent film al său, despre Beatles, TWST / Things We Said Today, și ce au însemnat ei pentru tulburata epocă. Mă gândesc dacă Yellow Submarine ar fi încăput între malurile Begheului. Ce flotă am fi avut! Ar fi scos-o la mezat rechinii imobiliari.
EXT. ZI.
Sâmbătă descind matinal la Oser, piața de vechituri ardelenești. Norod, gioarse, dârze, cârpe, acarieni, reduceri, toate cele. Pe jos, găsesc un vraf de discuri, nou nouțe, în țiplă. Printre ele, două compilații Beatles cu câte 3 LP-uri. Întreb de preț. "Jumate din ce scrie pe el". Mă uit mai atent și, da, chiar au etichete cu preț, 449 lei. Încep să comentez "că câr, că mâr, că deh, că meh", "nu-ți convine, nu le lua", "da' nici nu mi le trebe'", replichez ritos, da', totuși, zic "au țiplele un pic rupte, nu mai sunt noi și eu aș vrea să le fac cadou". "E rupte că de acolo am smuls alarmele".
Dezarmat de o replică atât de onestă, mă gândesc dacă să alarmez pe cineva, pe undeva, fiindcă bănuiesc din ce librărie s-au șmanglit. Mă gândesc la povestea domnului Ujică cu Beatles și nu știu la ce să mă gândesc fiindcă îmi stă mintea în loc. Așa că achiziționez o jucărie din copilărie, acest șarpe de lemn Ouroboros nesfârșit și neterminat, care mușcă din degetul ce apasă butonul tuturor inutilităților și deșertăciunilor! Let it be, îmi zic și pe aici ți-e drumul. Mai iau o pungă de vișine de la doi țânci care își făceau bani de vacanță și declar dimineața un succes de casă.
EXTERIOR. ZI. VICTORIA.
Trag un ultim fum din țigara rulată cu tutun unguresc ferit de acciza statului paralel și dau să intru la Victoria când cineva parchează în fața la cinema, pe pista de biciclete, un soi de ambarcațiune-instalație condusă de un personaj ce pare a fi Regele cartonului. Salută ca unul de-al casei și intră fără bilet la film. Mă bucur pentru el. Rulează....
Ieșim, respirăm. Poliția locală îl dojenește, dar totuși îl ajută să debaraseze carosabilul blocat pe toată perioada proiecției. "Ăla om!", gândesc. Eu am parcat în Grigorescu. Mă simt ca un bou cu caru' meu. Populație mare, parcare mică.
EXT. SEARA.
Final de festin cinetic. Unirii plină ochi, rulează Sirât, un monstru de film care aud că a făcut senzație la Cannes. N-avem toți loc pe scaune și ăștia mai peticiți stăm pe nașpa, în afara țarcului, cu curu' pe betoanele fântânii urbane. Privim printre sârme și tot felul de chingi, iar din subtitrare nu vedem tot, mai degrabă ghicim. Mai ceva ca personajul lui Bardem din Los lunes al sol / Mondays in the sun care se uită la un meci dintr-o peluză neoficială și vede doar jumătate de stadion, astfel că golurile echipei preferate pot fi doar imaginate. Bucurie infinită. Personajul nostru principal duminical e chinuit de toate relele și belelele de parcă Moirele ar avea ceva personal cu dânsul. Dărâmat de hybris, fatum și tragism, noi toți suntem el. Zgârciți cineaștii cu finalurile. Mor toți cei ce nu merită. Zero speranță. Mi se întărește în cap ideea ca viața e grea și după aia mori. Oftăm și plecăm. Deasupra bisericii, în razele search-lighturilor, pescărușii râd de noi în cerc. Dar nu, nu e despre asta.
EXTERIOR. ZI.
Luni de dimineață stau pe malul Someșului într-un hamac. În spatele meu, e instalat un cort tip Decathlon căruia-i crește dedesubt fundație. Din el ies doi bărbați care scot un cărucior de copil, un scaun pentru invalizi locomotor și doi copii. Repet. Doi bărbați scot dintr-un cort un cărucior de copil, un scaun pentru invalizi locomotor și doi copii. Unul dintre ei încă cu scutec. Instalează o pătură la umbră, servesc un mic dejun reciclat dintr-o cină și fac planuri. Unul dintre ei se afundă în scaunul cu roți și ține o mână întinsă (fără a spune o poveste) sperând că va primi pomană. Mă gândesc la problema spațiului locativ din Cluj, mă gândesc la ultimul film al lui Radu Jude, pe care nu l-am văzut fiindcă e timp, dar știu că despre locuire e vorba, sau cadrul, sau clipa. Copii se duc pe plajă pe malul Someșului și se scaldă în bătaia soarelui. Sper că în capul lor sunt la mare. Dacă știu că există o mare. Clujul e totuși o lume mică.
20 de metri mai in aval, pe plajele Someșului, un grup de tineri ce par a fi studenți sunt de fapt o echipă de filmare. Au tot la ei, clachetă, boom, cameră, actori, costume, recuzite. Someșul curge, ei turnează. Luni dimineață. după ce nici nu s-a răcit bine TIFF-ul. Producția și proiecția merg mai departe. The Someș must go on.
La volan, dau replay la toată săptămâna de TIFF și mă pierd printre rolele nedevelopate încă. Fatalism și destin. Neșansă și revanșă. Din nou hybris și ratare, eșec și resemnare. Linii de tren, emigrare. Toți fugem înspre nicăieri. Axul indicator de la rezervor semnalizează dreapta cu de la sine putere înspre un Peco. Mufez, alimentez și îmi amintesc de combustibilul din Sirât, iau apă, țigări, îngurgitez, fumez, demarez.
Pe la Alba, sună telefonul.
"Bună ziua, agent nu știu care, Poliția Florești. Domnul Mihăiță?
El.
Să trăiți.
Să sperăm.
(Îi simt uimirea tâmpă în tăcerea din glas.)
Aveți o mașina cu numărul...
Este.
Ați vândut-o?
Nu.
V-a furat-o?
Nu, sunt la volan, o conduc acum, ea e.
Avem o problemă.
Avem mai multe.
(El se miră din nou, eu, mândru că i-am dat o replică bună scrisă de mine, dar auzită de la atâția alții.)
Ați plecat fără să plătiți."
Brusc, mă simt ca două personaje deodată. Bonnie și Clyde. De Ardeal. Doi în unu. Îmi vine să-l pup pe om prin telefon, noroc că e smart și nu mă lasă. Mă holbez în oglinda retrovizoare și nu văd nimic, dar aud sirenele mașinilor de poliție care mă urmăresc, deasupra rotesc elicoptere, din megafoane sunt somat să trag pe dreapta, "Da e linie continuă!!!", urlu prin parbriz, "Să mai plătesc și amenzi? Sunteți nebuni? Deja plătesc tva, impozit pe profit, dividende, taxe, sunt solidar cu tooooaaateeeeeee tuvămumancur!!!!!!".
Știind că nu mă vor prinde, ei abandonează partida de vânătoare de vrăjitoare neplătitoare, precum și eu știu că, neurmărit fiind, nu are rost să accelerez. Iranul închide strâmtoarea, țițeiul e scump și oricum suntem strâmtorați deja. Fac transferul bancar și-i înjur sincer, dar inutil, pe toți bancherii, în afară de cei pe care-i cunosc, salut, băieți!
Era să fiu sponsorizat de Rompetrol. Mă simțeam ca un invitat celebru pe care îl așteaptă bolidul la poalele hotelului din vârful Feleacului: pășesc timid, dar tandru, pe covorul roșu proaspăt aspirat și îmi scot badge-ul de sub sacou să mi se vadă mecla cât mai lucid, ca în cea mai bună poză de casting, în cea mai strălucitoare lumină, cu cel mai giocondian zâmbet.
Chiar, cum fac eu oare să am un badge pe viață? Un badge valabil la toate festivalurile. Badge-ul universal. Să merg cu el și la Rockstatd, și la FITS, la Enescu sau la Art Mânia. Un badge omniscient, numa' așa, de schemă, că la party-uri oricum nu mă prea duc, bilete oricum plătesc, am plătit tot timpul, da' cum fac să am un badge veșnic? Badge-ul la un fest e ca green cardul pe moșia lui Donald. Fără el ești exact acel soi de piele.
Un badge inutil vreau, cu valoare intrinsecă de badge, care să nu acorde nici un beneficiu, reducere, sau plus valoare. Doar să stea atârnat de gât, încât să se întrebe lumea cine sunt. Să se întrebe dacă sunt important și dacă ar trebui să mă cunoască. Aș ruga pe fetele alea de la info desk, dacă vreuna care știe să scrie frumos, ar fi drăguță să caligrafieze pe badge-ul meu așa:
Guest:
NIMENI
Full pass
Sigur nu spun pas la ediția următoare. Viața bate rău de tot filmul, dar filmele măcar ne plac.
FIN.
