Întâlnirea celor trei coregrafi: Andrea Gavriliu, Mădălina Dan și Ștefan Lupu, cu cei 14 dansatorii de la Polish Dance Theatre s-a materializat într-un produs cultural situat la limita dintre prezent și nostalgie. Exercițiile ritmate de dans creează o frescă a celor mai importante momente culturale românești, dansatorii se mișcă evlavios pe muzică de biserică, după care sunt "posedați" de manele, un cuplu dansează pe melodii retro romantice remixate cu un techno agitat.
În acest spectacol de teatru-dans coloana sonoră și vizualul sunt esențiale pentru a percepe ce transmite dansul, playlistul este cel care transmite impulsul în corp și determină pașii, iar suita de imagini și înregistrări din arhive ne apropie pe cât este posibil de un timp irosit și ireparabil. Toaca, ca instrument central și element scenografic, e ca un monolit care transcende toate planurile dansului, de la începutul rudimentar și animalic până la finalul în care dansatorii sunt trupuri ce se hrănesc unul din corporalitatea celuilalt. Această tranziție firească de la un moment al istoriei la următorul se produce prin regruparea actorilor-dansatori, jocul perpetuu dintre aceștia și schimbul de scene, vestimentație și poziții scenice.
Spectacolul poate fi privit în cheia simbolurilor pe care le oferă. Măștile grotești ca expresie a mitologiei obscure din spațiul est-european, hainele dintr-un material asemănător cu portul național și toaca sunt utilizate ca ecouri ale tradiției și ca mijloace pentru noi mișcări artistice. Inserarea de fragmente de mișcări de dans popular specifice spațiului balcanic sau extra-european în corpul de dans contemporan intensifică problema identităților culturale și naționale șterse. Fondul istoric / cultural comun estompează diferențele dintre noi, însă adâncește golul din identitatea personală a fiecăruia. Iar în momentul în care această dilemă a sinelui care nu simte că aparține niciunei culturi sau națiuni se intensifică, apare în mod firesc întrebarea dacă această identitate națională mai este necesară? Este necesar să ne identificăm cu ce își imaginează oamenii că e România? Totodată, spectacolul lansează o dilemă de o actualitate usturătoare: putem avea națiune fără naționalism?
Dansatorii expun în unison confuzia trăită atunci când interacționezi atât de mult cu alte culturi, încât nu mai știi care e a ta. Ne simțim ca acasă peste tot în lume, dar totuși nu acolo unde ne este casa. Dorul de casă mai poate fi înțeles doar ca o nostalgie după un loc care nu a existat niciodată, în care noi nu am trăit niciodată. Toaca nu este numai un exercițiu și un efort imens de a transmite prin dans o emoție pe care nici cuvintele nu o pot explica precis, e o reîntoarcere în acel acasă fictiv, chiar dacă nu știi ce mai cauți acolo.
