Căci, dincolo de povestea de dragoste, care mi se pare mai degrabă un pretext decât o preocupare în această poveste, tocmai virtualizarea digitală este tema filmului. Începută cândva cu Platon, direcția spre spiritualizare înțeleasă ca descărnare a început de mult în cultura europeană, iar digitalizarea, cu pretențiile sale de puritate și independență față de corporal nu reprezintă altceva decât o direcție majoră de aplicare și nu o invenție radicală.
Așa că ideea de "suflet-pereche" este ironizată sau problematizată, depinde de cât de tehno-optimist și pesimist ești. Realitatea biologică se opune polar acestei noțiuni pentru că este a "trupurilor-care-se-împerechează", dublu condiționate de întinderea în spațiu a corpurilor sexuate și de timp, adică întâlnirea acestora limitată de șansă și de cantitatea de hormoni disponibile. În contrast, educația ne vorbește despre suflete care, se presupune, sunt unite pentru eternitate.
De aici și episodul în care sistemul de operare propune o partidă de sex prin utilizarea corpului-vehicul al unei tinere. Normal că nu funcționează, tocmai pentru că omul este o realitate duală, trup și suflet, și nu se poate una fără cealaltă, cel puțin de această parte a veșniciei.
Vocea personajelor deține adesea primul plan, astfel încât apropierea noastră de idila lor capătă un caracter intim (auzul fiind esențialmente un simț al apropierii, spre deosebire de văz, care funcționează perfect asupra realităților depărtate fizic). Iar aici apare un paradox pe care nu mi-l pot explica în totalitate: chiar și în secvențele în care aceștia fac dragoste, lipsește senzația de explicit, de pornografie.
De aici și caracterizarea vocilor, lucrate la filigran: Phoenix are un ușor sâsâit, iar Johansson relaxează vocea pentru a-i da mai multă căldură. Simți aproape cum încălzesc microfoanele cu șoaptele lor, dar fără să transpară și respirația, ceea ce este o performanță a inginerilor de sunet care au lucrat coloana sonoră.
Culorile sunt adesea calde, în pasteluri care feminizează imaginea la limita dulcegăriei, probabil pentru a transmite și la acest nivel calitatea artificială, dar și dorința pentru promisiunea împlinirii romantice perfecte.
Iarăși, actrițele sunt ele însele frumoase, ceea ce ascunde o mai ironică și subtilă critică la adresa dragostei perfecte, tema principală a filmului. Altfel spus, ele însele par să fie produse dintr-o lume inginerească perfecționistă și nu sunt arătate în situații care nu le-ar avantaja din punct de vedere estetic, chiar și atunci când, teoretic, sunt în situații fragile.
Însă, bineînțeles că impresia de perfecțiune aseptică este o minciună. Peisajul urban dominat de birouri, de lucrători în servicii la fel ca protagonistul, este prea curat. Chiar și poluarea, blestemul tuturor orașelor moderne, lipsește. La un moment dat, atunci când Theodore este amenințat pentru prima dată cu părăsirea de către prietena sa virtuală și, din cauza șocului, se prăbușește pe scările metroului, chiar și aici este în siguranță și nici măcar nu își murdărește pantalonii. S-ar putea spune că acestea sunt detalii insignifiante, însă ele contribuie subliminal la lumea pe care vor să o creeze producătorii, un univers la fel de descărnat ca și utopia digitală.
Din păcate, Her se limitează ca producție la acest nivel comercial de middle-brow, pentru că nu dezvoltă consecințele aventurii digitale dincolo de povestea de dragoste. Nu are ambiția de a dezvolta o expresie artistică și cinematografică dincolo de sfaturile unei broșuri de alfabetizare media produse de vreun minister de Interne sau al Educației pentru adolescenți vulnerabili. Universul urban rămâne la fel de curățel și frumușel, protagonistul la fel de simpatic, tehnologia digitală la fel de plină de promisiuni. Cu alte cuvinte, suntem amorsați pentru viitoare poveste de dragoste înduioșătoare.